Scuzele lui Madoff

Suntem plictisiţi de scuzele politicienilor, atleţilor, şefilor corporatişti şi „vrăjitorilor“ financiari, care vin numai după ce norocul nu le mai surâde.

Scuzele lui Bernard Madoff reprezintă tot ceea ce am fi putut cere. Au fost din inimă şi nu rostite cu jumătate de gură. A acceptat răspunderea faptelor sale şi nu a căutat justificări sau alte argumente care să îl scuze.

„Îmi pare rău”, a spus escrocul de 71 de ani, la tribunal, întorcându-se cu faţa către victimele sale.  „Duc o viaţă de chin acum, când ştiu câtă durere şi suferinţă am provocat”.

Excelent. Cu excepţia unei mici probleme. Scuzele au venit după ce a fost prins – după zece ani de beneficii de pe urma fraudei comise. Beneficii care au inclus o locuinţă în Manhattan, proprietatea parţială a două avioane private, o casă pe plajă în Hamptons şi un iaht pe Riviera Franceză. Iar scuzele au venit chiar înainte de condamnarea lui – imediat înainte ca judecătorul american Denny Chin să decidă dacă să îi dea sentinţa maximă de 150 de ani.

Este puţin spus că Madoff are credibilitatea compromisă. Începând din anii ’90 şi până când propriii lui copii l-au denunţat în decembrie anul trecut, a pregătit una dintre cele mai mari fraude din istoria americană; sute de investitori au pierdut cel puţin 13 miliarde de dolari. Şi acum vrea să ştim cât de rău îi pare pentru acest lucru?

Chin, spre lauda sa, nu a fost păcălit. Înainte de a pronunţa sentinţa, el a spus că infracţiunea lui Madoff a fost „spectaculos de rău intenţionată”. Chin a spus că nu crede că Madoff a făcut tot ceea ce a putut pentru a ajuta anchetatorii să identifice fondurile furate şi a menţionat o scrisoare de la o victimă în vârstă în care aceasta descria cum, după moartea soţului său, Madoff a îmbrăţişat-o şi „plin de compasiune, i-a spus să nu-şi facă griji pentru că banii ei erau în siguranţă în mâinile lui”. 

Îl credem pe Madoff când spune că soţia lui plânge în fiecare seară până adoarme şi chiar şi atunci când descrie propriul său chin (acum când totul s-a aflat). Dar suntem plictisiţi de scuzele politicienilor, atleţilor, şefilor corporatişti şi „vrăjitorilor” financiari, implicaţi în diferite scandaluri, pentru infracţiunile şi greşelile lor, scuze care vin numai după ce norocul nu le mai surâde. Oamenilor de rând li se cere să ia decizii morale în fiecare zi. În general, ei iau aceste decizii înainte de a acţiona şi nu după ce sunt prinşi. Este prea mult să aşteptăm acest lucru şi de la oameni care ar trebui să ne fie modele?