Politică de stânga

E un lucru care pare acceptat de toată lumea bună: politica de dreapta e rea prin natura ei, în vreme ce politica de stânga e rea numai prin accident.

E un lucru care pare acceptat de toată lumea bună: politica de dreapta e rea prin natura ei, în vreme ce politica de stânga e rea numai prin accident. Ne amintim cu toţii de mişcările studenţeşti care au cuprins Europa de Vest în 1968. Situate undeva între stânga şi anarhie, ele au readus, pentru prima oară după nazism, violenţa în stradă.

În Germania, una dintre scânteile care au declanşat vâlvătaia revoluţionară a tineretului a fost moartea unui student, Benno Ohnesorg, împuşcat în ceafă de un poliţist, în timpul manifestaţiilor de protest stârnite de vizita la Berlin a şahului iranian (2 iunie 1967). Statul federal se dovedea, astfel, un fidel moştenitor al fascismului, iar furia studenţească se simţea, prin aceasta, perfect legitimată. Cealaltă Germanie, Germania democrată, avea la îndemână, dacă mai era nevoie, o probă decisivă împotriva capitalismului asasin.

Pe mormântul lui Ohnesorg au apărut coroane de flori trimise, solidar, de autorităţile comuniste. Otto Schilly, viitorul ministru de interne din guvernul Schröder, a devenit avocatul familiei Ohnesorg, iar Joschka Fischer, viitorul ministru de externe, s-a radicalizat politic ­distingân­du-se, la Frankfurt, ca luptător de stradă, bucuros să spargă vitrine şi să bată poliţişti. „Facţiunea Armata Roşie“ (RAF), în luptă cu sistemul corupt, e coaptă să se lanseze pe piaţă, Gudrun Ensslin, Ulrike Meinhof, Andreas Baader trec la fapte, Rudi Dutschke îndeamnă la conflict armat.

Theodor Adorno le spune învăţăceilor săi că studenţii au devenit evreii momentului. Habermas acuză poliţia federală de terorism, dar previne, e drept, asupra unei reacţii inadecvate a revoluţionarilor, ameninţaţi să alunece în „fascism de stânga“ (de semnalat, în treacăt, că derapajele stângii sunt trecute, astfel, tot în contul dreptei, al dreptei extreme desigur).

Iată însă că, de curând, la patruzeci şi doi de ani după asasinarea lui Benno Ohnesorg, o descoperire inconfortabilă vine să rescrie istoria. Karl-Heinz Kurras, poliţistul criminal, judecat, de altfel, după comiterea odioasei fapte, dar găsit nevinovat şi lăsat să-şi savureze pensia, octogenar, la Berlin, era, de fapt, membru al Partidului Comunist German şi colaborator al securităţii redegiste, sub numele conspirativ „Otto Bohl“.

Întregul eşafodaj ideologic al „rezistenţei“ RAF, uriaşul tapaj născut, în ţările blocului comunist şi în publicaţiile de stânga ale Europei civilizate, cu privire la relele moravuri ale regimurilor imperialiste, sunt lovite de perplexitate. Se ştia deja că banda Baader-Meinhof era susţinută dinspre est, se ştia că un spion est-german, Günter Guillaume, a provocat căderea cancelarului Willy Brandt, se ştia ce efecte a avut „ajutorul sovietic“ în America Latină, în Africa, în lumea arabă.

Dar descoperirea recentă şi-a păstrat, neatinsă, componenta de surpriză. Asasinarea lui Ohnesorg a fost o bine ţintită şi bine organizată acţiune de intoxicare şi o foarte eficientă manevră provocatoare în ringul războiului rece. Mă grăbesc să adaug că nici dreapta nu s-a comportat prea coerent: l-a scos basma curată pe Kurras, câtă vreme era atacat dinspre stânga, dar acum, când e dovedit ca slujbaş al stângii, îi cere rejudecarea.

Mică întrebare colaterală: cu ce mijloace materiale a reuşit blocul sovietic să întreţină o asemenea enormă reţea de manipulatori „profesionişti“? Răspunsul ar putea arunca o oarecare lumină asupra tezaurului românesc de la Moscova. Din el s-o fi plătit, între altele, salariul lui Kurras!