„Nu mişca, băiete!“
0Libertatea de expresie nu a fost cadoul lui Bush, ci rodul entuziasmului câtorva tineri afgani.
O zi fierbinte din vara lui 2000. Mergeam cu fratele meu pe străzile din Kabul când o voce răstită m-a somat: „Nu mişca, băiete!” M-am întors precaut şi l-am văzut proţăpit în spatele meu, măsurându-mă de sus până jos. Era un taliban din miliţia religioasă a oraşului. Inima îmi bătea cu putere. Trecătorii întorceau scurt privirea spre noi şi apoi iuţeau pasul. „Ţi-ai lăsat părul lung ca să agăţi femeile, nu?” a tunat talibanul, şi ne-a luat imediat până la o maşină cu inscripţii arabe pe portiere. Acolo ne-au sluţit părul din câteva mişcări şi ne-au lăsat să plecăm, fără alte explicaţii.
Altă întâmplare. În centrul Kabulului este un pasaj pietonal subteran. De fiecare dată când treceam pe acolo vedeam invariabil aceeaşi scenă. Doi talibani din aceeaşi miliţie religioasă stăteau la gura pasajului, opreau bărbaţii şi îi duceau într-un colţ mai ferit. Într-o zi, l-am acostat pe unul dintre cei opriţi, după ce talibanii îi dăduseră drumul. Omul a făcut o grimasă, iar în ochi i se citeau ura şi umilinţa. „M-au verificat dacă mi-am ras părul pubian”, mi-a spus. De câtva timp intrase în vigoare un ordin al Ministerului Virtuţii şi Combaterii Viciilor care-i obliga pe bărbaţi să-şi radă părul pubian, aparent în scop igienic.
Sunt scene văzute cu ochii mei în capitală. În zonele rurale era şi mai rău. Ascultam terifiat la BBC relatări despre adevărate masacre comise de talibani.
Apoi au venit atacurile din 11 septembrie. O lună după atacuri, talibanii au fost îndepărtaţi de la putere. Deşi mulţi oameni inocenţi au murit, a fost ca o binecuvântare tristă pentru afgani. Mă întrebam înfrigurat ce va urma. Ce e democraţia? Nimeni nu ştia, toţi îşi dădeau cu părerea. Pentru mine a fost pur şi simplu libertatea de exprimare. Am lucrat la prima televiziune afgană care îşi propunea să facă presă de investigaţie. Între 2004 şi 2006 a fost o perioadă când Tolo-TV devenise cea mai populară televiziune din Afganistan. Interviuri cu liderii politici, reportaje şi relatări despre corupţia administraţiei, mafia economică, luptele tribale. Dar din 2006 a reînceput cenzura, din partea unor figuri politice retrograde.
Presiunea a continuat până în 2008, când postul s-a închis. Şi mi-am dat seama că libertatea de expresie nu a fost cadoul lui Bush. Ci rodul entuziasmului câtorva tineri afgani, animaţi de speranţa schimbării. Nimic mai mult. În tot acest răstimp, talibanii s-au regrupat şi s-au reinventat. Au recucerit provincia şi au repornit masacrele. Azi îi simt din nou la porţile oraşului. Şi le aud iarăşi vocea, precum în 2000: „Nu mişca, băiete!”