Normalitate cu bube
0Nu e voie să scriu despre alegeri… Dar de alea de acum douăzeci de ani? La scara Universului, n-a trecut nicio secundă.
Mi-aduc aminte ca acum. Era pe 16 iunie şi ieşeam din spital într-un Bucureşti necunoscut. Îl părăsisem în plin avânt revoluţionar (deşi un pic cam veştejit, căci alegerile le câştigaseră duşmanii de clasă, FSN şi Iliescu), pe când Piaţa Universităţii se descompunea ca-ntr-un vers de Bacovia – iar acum reintram în el cu gura căscată. În tramvaiul care mă ducea acasă era o tăcere de moarte. Doar două ţaţe se sumeţeau. Vocile lor ascuţite dădeau măsura mâniei populare. Aveau să le taie capul tuturor bagabonţilor ăstora.
Când m-am dus, mai spre după amiază, la locuinţa lui Ghiu, am crezut că nu-i nimeni acasă. Abia când am dat să plec, uşa s-a deschis şi o voce m-a chemat în şoaptă, cu teamă, nu cumva să audă boborul. Spre seară, ciocăneam la altă uşă. Aceeaşi tăcere de moarte. Aceeaşi ezitare. Familia Rebengiuc s-a îndurat, totuşi, şi mi-a deschis. Se ascundeau de frică. Deci n-am cum să uit triumful popular împotriva contrarevoluţiei burghezo-moşiereşti. În acele zile, cuvântul de ordine era „Vrem linişte!“
Se părea că, după loviluţia din decembrie, asta era ultima frontieră. Acolo se ascundea viitorul luminos al omenirii. „Tinerii şi nepreţuiţii noştri eroi (pe care, fireşte, nu îi vom uita niciodată)“ ajunsese cea mai nesuferită expresie de rumeguş. Ţi se încleia gura dacă încercai s-o pronunţi. Ziarele devotate noii puteri fluturaseră într-atât steagul eroismului, încât morţii din decembrie erau, deja, ţinta furiei populare. Îi întovărăşeau oamenii de omenie, fragila noastră democraţie…
Dar ţara – pe care liberalii şi ţărăniştii aveau s-o vândă regelui pribeag şi făr’ de ţară – fusese recucerită de forţele democratice. Mai trebuia, cum v-am mai spus, o ţâr’ de linişte şi România urma să fie cel mai fericit teritoriu de pe mapamond. Aşa a şi fost. Am pierdut toate pariurile, inclusiv cel cu agricultura, toate oportunităţile, toată simpatia, toţi banii. Ura faţă de clasa exploatatoare şi-a făcut datoria: am devenit cei mai ridicoli escroci şi sărăntoci europeni, nu ne-am vândut ţara, dar am scos-o din propria ei casă pe uşa din spate, noaptea, pe ascuns. Nici astăzi nu se cunosc toate numele cumpărătorilor care se înghesuiau să extragă, prin pile, cunoştinţe, relaţii, bogăţiile ei sărăcăcioase.
Dar ţin să subliniez: „poporul“, cel puţin poporul care transpărea din pagini, de la televiziune şi din materialele de propagandă partinică, voia linişte. Şi a avut-o. Aceeaşi linişte ca acum. Cu posibilitatea de a se văicări în familie când ceva nu mergea bine. Să înjure, dar să se supună cu o resemnare mioritică. Să-şi iubească noii stăpâni, eliberaţi de frica partidului unic, în apele călduţe şi prietenoase ale noii găselniţe democratice, dar să se teamă de ei mai dihai. Dar să şi mai ciupească din fabricile care cădeau în ruină. Trai, neneacă, până la fundul sacului mai era o pâine de mâncat.
Au trecut douăzeci de ani. Din liniştea aia păguboasă s-a născut o normalitate cu bube, cu defecte de (bună) creştere. Apoi, o inteligenţă colectivă mărginită şi uşor credulă, o mândrie de a fi român plângăcioasă şi miloagă, o năuceală continuă şi lacomă, o manea naţională care ţine loc de mamă şi de tată. În toată campania pentru europene, am urmărit cu sufletul la gură un mesaj despre normalitate, despre cinste, despre bucuriile simple. Exagerez cumva dacă spun că nu l-am văzut?