Independenţă în stil britanic

Libertatea de exprimare, un guvern reprezentativ sau respectul pentru proprietate nu au fost  idei americane.

Când privim focurile de artificii, să nu uităm să rostim un toast în cinstea lui George al III-lea. La urma urmei, aniversarea zilei de naştere a acestui rege, pe 4 iunie, este cea care a inspirat obiceiul american al „iluminărilor” de vară. După 1776, ritualul a fost adaptat pentru a sărbători naşterea Republicii, petrecută cu numai o lună mai târziu.

Acesta este numai un exemplu al ciudatei capacităţi a fondatorilor de a adapta tradiţiile britanice după un nou tipar. Un alt exemplu este documentul pe care îl sărbătorim azi: Declaraţia de Independenţă. Prea puţini au observat că Declaraţia a folosit chiar limba engleză pentru a renega ţara-mamă.

Patru membri ai comitetului însărcinat de Congres cu redactarea Declaraţiei erau avocaţi (Ben Franklin fiind singura excepţie). Aşa cum fac avocaţii, ei au început prin a căuta un precedent care să se potrivească: un document care să justifice renegarea unui monarh. Şi l-au găsit: Declaraţia Englezească a Drepturilor din 1689. În acel document, Parlamentul a sprijinit răsturnarea despotului James al II-lea. 

Declaraţia Drepturilor, ca şi Declaraţia de Independenţă, a fost creată într-un moment de criză. În 1689, regele James strângea, în exil, o armată pentru a recâştiga tronul (până la urmă a eşuat). Pentru a păstra opinia Parlamentului ferm împotriva bătrânului rege, Declaraţia Drepturilor enumeră o serie de motive de nemulţumire la adresa acestuia. 

Declaraţia de Independenţă urmează acelaşi model şi, în multe cazuri, enumeră aceleaşi motive. Primul este că regele „a suspendat legi şi aplicarea legilor fără consimţământul Parlamentului”.  De asemenea, dreptul la „viaţă, libertate şi căutarea fericirii” prevăzut în Declaraţie era o prevedere împrumutată din legislaţia britanică. Conceptele sunt inspirate din vechile legi, care demult recunoscuseră viaţa, libertatea şi proprietatea ca „drepturi absolute” ale unui englez. Chiar şi referirea lui Jefferson la „căutarea fericirii” era fondată pe principiile constituţionale britanice.

Şi totuşi Declaraţia de Independenţă nu îşi revendică explicit pedigriul britanic, ci invocă „legile naturii şi natura lui Dumnezeu” pentru a-şi sprijini argumentele. Preşedintele Obama, în discursul său de luna trecută de la Universitatea din Cairo, şi-a declarat „credinţa fermă” că diferite drepturi susţinute de fondatori, inclusiv libertatea de exprimare, un guvern reprezentativ şi respectul pentru proprietate, trebuie susţinute la nivel global, pentru că „nu sunt numai idei americane”. De fapt, nu au fost niciodată.