Dricul de pe autostradă

De o vreme încoace, televizorul ne oferă dezbateri halucinante. Prin studiouri se perindă tot felul de miniştri, secretari de stat, senatori, deputaţi, directori, directoraşi, care strigă în gura mare: noi am stopat creşterea salariilor!

Replica vine instantaneu: noi am eliminat zece sporuri şi am dat afară două mii de bugetari! Altul plusează: noi vom da afară o sută de mii!

Îi asculţi şi te întrebi dacă nu cumva e o piesă de teatru. Dar nu, dialogurile sunt cât se poate de reale, nervoase, înverşunate. Oamenii aceia chiar cred în rolul lor de mântuitori care se pun de-a curmezişul Apocalipsei. Au îmbrăcat, subit, haina responsabilităţii: e de datoria noastră... nu putem lăsa ţara să se ducă de râpă...

N-a trecut nici măcar un an de când aceleaşi cadâne politice, cam în aceeaşi formulă şi tot la televizor, îşi strigau promisiunile deşănţate, înaintea alegerilor parlamentare. Noi vom da pensii cât casa!, strigau unii. Noi vom mări salariile!, promiteau alţii. Noi vom crea locuri de muncă!, se trezea câte unul din lenevia siestei. Vom construi autostrăzi!, răcneau cu toţii. Drumul spre Rai era deja pavat, tot ce mai aveam de făcut era să băgăm votul în urnă şi să aşteptăm Fericirea Generală.

Ce s-a schimbat din toamna lui 2008? Au trecut alegerile şi a venit criza. Politicienii s-au dat de trei ori peste cap şi au devenit responsabili. Aceiaşi politicieni de la aceleaşi partide. Unii au fost la putere şi s-au trezit în opoziţie, alţii au fost în opoziţie şi au ajuns la putere, mai sunt unii care cad mereu în picioare...

Toţi se îngrămădesc să salveze patria. Şi-or s-o tot salveze până ce-i vor cânta Veşnica Pomenire. Iar dricul naţional se va împotmoli în vreo uliţă desfundată, pe locul unde hărţile prevăd autostrăzi ce nu vor fi construite niciodată...