Aproape 8.000 de români au cedat casele băncilor pentru a scăpa de credite
0Conform unei statistici efectuate de BNR, de la intrarea în vigoare a legii dării în plată până în prezent au fost înregistrate 7.900 de solicitări de dare în plată, valoarea sumelor care ar fi trebuit achitate de împrumutaţi fiind de 2,2 miliarde lei (aproximativ 500 milioane de euro).
După intrarea în vigoare a Legii dării în plată, 7.900 de români au făcut solicitări prin care îşi anunţau intenţia de a da locuinţele băncilor în schimbul stingerii datoriilor pe care le mai aveau de plătit.
Potrivit Raportului de Stabilitate Financiară al BNR, doar în acest an numărul solicitărilor noi a crescut cu 26%, expunerea totală a celor 7.900 de cereri de dare în plată fiind de 2,2 miliarde de lei, scrie economica.net. Ponderea creditelor denominate în franci elveţieni în total solicitări de dare în plată este de 42%.
Cea mai mare parte dintre aceste solicitări, 69%, sunt contestate de băncile comerciale în instanţele de judecată.
Cele mai multe notificări au fost depuse până la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, din 26 octombrie, ulterior numărul solicitărilor diminuându-se.
Potrivit BNR, datorită măsurilor de restructurare sau conversie, numărul creditelor în franci elveţieni a continuat să se reducă, ajungând la 2,1 miliarde de lei în septembrie 2017.
Numărul debitorilor în franci elveţieni a scăzut cu 8% în prima jumătate a anului 2017, ajungând la 35.000 de persoane.
Legea dării în plată a fost promulgată în luna aprilie a anului trecut. Curtea Constituţională a dat decizie definitivă şi obligatorie la 33 de excepţii de neconstituţionalitate a legii ridicate de şase instituţii de credit. Decizia admite excepţia de neconstituţionalitate din art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 şi constată că prevederile din art.11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.