Aniversări

E greu să nu observi cât de întortocheate şi pline de obstacole sunt căile maturizării cetăţeneşti.

Dresda, Buchenwald, Normandia, Gdansk, Tiananmen - trecutul din urmă cu 65 de ani, de acum 20 de ani: solemnităţile îşi găsesc cu greu locul printre zgomotele confuze ale prezentului. Atunci, în 1944-1945, omenirea descoperea cum a fost într-adevăr cel de-al Doilea Război Mondial, cu ce mijloace s-a dus şi câte distrugeri a implicat acel „să nu se mai repete“.

Şi aproape imediat a început să se repete, în Asia şi în Africa:  sub steagurile decolonizării sau ale teoriei dominoului, distrugeri, epurări etnice, crime în masă. Războiul ideologic se transfera din paginile revistelor militante în laboratoarele de cercetare care construiau arme din ce în ce mai ameninţătoare, dar şi în beciurile unde erau torturaţi adversarii.

Ceremonia de la Cracovia din 4 iunie a marcat amintirea rezultatului primelor alegeri parţial libere din Polonia: dintre cele 100 de locuri din nou- creatul Senat, 99 au fost ocupate de reprezentanţii Sindicatului liber Solidaritatea (cu şase săptămâni înainte de alegeri era încă interzis), iar în Camera inferioară, Sejm, Solidaritatea a câştigat toate locurile necontrolate de comunişti. După atâtea confruntări sângeroase, după greve, arestări şi condamnări, dictatura aparent de neclintit a fost învinsă prin puterea votului majoritar, pe care nimeni până atunci nu dădea doi bani.

În iunie 2009, când din mai toate capitalele europene se aud vocile dezamăgite de mecanismele electorale democratice, e greu să nu observi cât de întortocheate şi pline de obstacole sunt căile maturizării cetăţeneşti. În Europa fostă comunistă se observă cum în 20 de ani febra participării a scăzut până la limita supravieţuirii. Deruta stângii, radicalizarea dreptei în miezul preocupărilor legate de consecinţele crizei economice reduc dialogul politic la exerciţiul oratoric prestat de demagogi. Handicapul de cultură politică moştenit de la regimurile comuniste se exprimă prin precaritatea bagajului intelectual al candidaţilor la „marea politică“, frauda şi minciuna par să-şi fi multiplicat centrele de putere şi ispită, justificând astfel reţinerile unui electorat amorf.

Poate că ar trebui doar înregistrată această realitate, fără prea multe indignări, dacă imaginile Pieţei Tiananmen din Beijing nu s-ar insera printre ştirile actualităţii. CNN şi BBC arată cum, la 20 de ani după înăbuşirea revoltei de acolo, ofiţeri de poliţie păzesc toate căile de acces ca să nu apară niciun fel de încercare de comemorare a victimelor de atunci. Au fost blocate cele mai populare servere de pe internet pentru a împiedica orice comunicare şi pe această cale. Vizionar, Deng Xiaoping a înţeles atunci că Tianamen poate fi începutul sfârşitului şi a decis să nu fie, sau să fie începutul unui sfârşit dirijat de el şi de fidelii săi.

O economie de piaţă fără evoluţii democratice asigură cifre ale creşterii de invidiat, şi adepţii regimurilor autoritare nu încetează să teoretizeze pe seama prezenţei cafenelelor Starbuck şi a restaurantelor McDonald’s care ar putea înlocui cu succes instituţiile democratice şi drepturile omului. Nu doar nostalgicii comunişti privesc spre China, ci şi marii investitori din SUA şi-au transferat capitaluri şi locuri de muncă acolo, încurajând practicile autoritare.

La Cracovia, polonezul Lech Walesa şi cehul Vaclav Havel, politicieni ajunşi şefi de stat, consecinţă a votului liber exprimat printr-o prezenţă masivă la urne, în urmă cu două decenii, priveau bannerul înălţat din mulţime: „1989, totul a început în Polonia“. N-a ajuns până la Tiananmen.