Albiţa, satul de la coada Uniunii Europene

30 de case şi mai puţin de 60 de locuitori trăiesc în ultima localitate de la graniţa de est a UE Puţini au auzit de satul Albiţa. Nici albiţenii însă nu au auzit de mulţi. Câteva

30 de case şi mai puţin de 60 de locuitori trăiesc în ultima localitate de la graniţa de est a UE

Puţini au auzit de satul Albiţa. Nici albiţenii însă nu au auzit de mulţi. Câteva zeci de suflete trăiesc rupte de lume, la coada Uniunii Europene, la graniţa cu Republica Moldova din judeţul Vaslui. Bătrânii îşi aduc aminte cu nostalgie de perioada în care treceau liberi Prutul la neamurile de dincolo.

Plâng ori de câte ori vorbesc despre Podul de Flori şi înjură când îşi amintesc coşmarul ocupaţiei ruse din timpul războiului. Integrarea României în UE nu le-a adus nimic în afară de antenele parabolice din bătătură şi pungile de plastic albastre cu simboluri europene.

Sărăcia lucie şi singurătatea domnesc în satul cu nume de vamă, Albiţa. Cum treci de oraşul Huşi, mergând spre graniţă, încep să apară maşini de teren inscripţionate cu "Poliţia de Frontieră". Agenţii ştiu că nu eşti de pe acolo şi te iau în vizor.

Se anunţă între ei, te privesc suspect şi te urmăresc cu binoclul. După câţiva kilometri de la vamă... se termină asfaltul. O uliţă de ţară, plină de gropi şi străjuită de-a stânga şi de-a dreapta de garduri de scândură strâmbă sau nuiele îţi aminteşte de satul lui Moromete. Zgomotul făcut de maşină îi face pe câţiva bătrânei să îşi arate capetele de după garduri.

Timizi, ies în drum şi ne privesc cu mâna dusă la gură. O salutăm pe o bătrânică şi intrăm în vorbă cu ea. O cheamă Elena Onofrei şi are 68 de ani. Nu mai are nici bărbat, nici copii. Locuieşte singură într-o casă bătrânească foarte modestă, dar îngrijită.

"Bărbatul o murit acu' 8 ani. Am 6 copii, da' o plecat toţi prin străini", spune bătrâna. Ne pofteşte în casă şi ne arată pozele de pe perete din care nu lipseşte niciun copil sau nepot de-ai ei. A trecut mai bine de un an de la integrarea ţării noastre în UE, iar la Albiţa nu s-a schimbat nimic. Acelaşi drum de peste 50 de ani, aceleaşi case, aceeaşi linişte.

Niciun magazin în sat, niciun dispensar, nimic. Pentru toate acestea, bătrânii şi copiii trebuie să meargă câţiva kilometri pe jos, până în satul vecin. Vrem să vedem ultima casă din spaţiul comunitar, aşa că ne îndreptăm însoţiţi de Elena Onofrei spre capătul satului. În curtea unei case prăpădite, un băieţel de vreo 12 anişori îşi pregătea undiţa ca să meargă la pescuit.

"Din ce dracu' să trăim? Se mai duce şi copilul la un peşte. Da' are permis, nuuuu ilegal", mă asigură tatăl băiatului de legalitatea activităţii extraşcolare a odraslei.

Integrarea în UE i-a sărăcit pe albiţeni

Nu pot reproduce în scris ce a avut familia Mistreanu de zis atunci când i-am întrebat cum le-a schimbat UE viaţa. Ileana Mistreanu este cea mai bătrână femeie din sat. Are 80 de ani şi a fost martora evenimentelor istorice de la Prut.

"L-am întâmpinat şi pe Rege în '40, când a trecut la moldoveni pe motocicletă, şi am fost şi la Podul de Flori", povesteşte Ileana. Prutul desparte Albiţa de Leuşeni, primul sat din Republica Moldova. Adusă de spate, sprijinită în băţ, Ileana Mistreanu merge destul de des pe malul Prutului, doar aşa... să privească dincolo, unde i-a rămas inima.

"Înainte, veneau moldovenii la noi cu de toate. Erau mai gospodari decât noi. Cu lapte, carne, lână, vin, cereale...", îşi aduce aminte Ileana. Localnicii din Albiţa treceau Prutul iarna cu săniile dincolo şi se aprovizionau cu alimente. Integrarea în UE, care a interzis libera trecere, i-a făcut şi mai săraci pe albiţeni.

Acum, moldovenii mai vin doar la muncă prin satele româneşti, pentru un salariu mai bun, însă după multă alergătură pe la consulat şi după întocmirea a zeci de acte. În 1990, a avut loc unirea de-o zi, atunci când românii şi moldovenii au dat năvală pe pod şi s-au îmbrăţişat, s-au înnemurit, au băut şi au mâncat zile întregi.

Graniţa s-a reînchis după numai o zi, însă cei rămaşi dincolo au putut să se reîntoarcă fără probleme şi după o săptămână. Acum, neamurile merg la malurile Prutului să mai stea de vorbă peste graniţă. La sfârşit de săptămână, ies la pescuit şi mai pun ţara la cale ţipând unul la altul peste râul care îi desparte.

Ultima comună de pe graniţa de est a României, cea din care face parte Albiţa, se numeşte Drânceni. Are 6 sate şi aproape 5.000 de locuitori. Casele de chirpici, pământul nearat, plin de gunoaie şi birturile numeroase de la marginea şoselei îţi dau impresia de comună săracă.

Drânceni este primul sat, după care urmează Rîşeşti. "Ăştia de-aici sunt cei mai vajnici băutori de vin", spune un bărbat, care împingea bicicleta de coarne pe marginea şoselei, despre rîşeşteni. Dealurile sunt cultivate cu viţă-de-vie, iar păşunile sunt populate cu turme de oi.

Printre casele de chirpici, strâmbe şi văruite în albastru şi alb, şi-au făcut loc şi câteva construcţii noi, cu etaj şi mansardă, cel mai probabil aparţinând veneticilor sau celor care au copiii plecaţi la muncă în Vest. Urmează Ghermăneştiul, la marginea căruia, cocoţată pe un deal cu vedere la râul Prut, găsim şi primăria.

Cel mai naţionalist străjer de la graniţa de est a României

Primarul comunei Drânceni era plecat cu treburi. L-am găsit însă pe vice, Gelu Pecheanu. S-a prezentat ca fiind cel mai naţionalist viceprimar din România. Fireşte, asta pentru că face parte din Partidul România Mare. Colegii lui, cei de la primărie, dar şi cei de la Consiliul Judeţean îl sună când vorbeşte Vadim Tudor la televizor şi îl întreabă dacă se uită.

"Suntem în genunchi, cu toată familia", glumeşte vicele. Cu toate acestea, nu are idei iredentiste, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii moldoveni. "Sunt într-o relaţie foarte bună cu cei de dincolo. Avem şi un proiect transfrontalier pe care îl vom finaliza cât de curând", spune edilul.

Comuna Drânceni are un buget de 32 miliarde de lei vechi, din care mai puţin de un miliard sunt bani proveniţi din venituri proprii. Pe teritoriul comunei, sunt înregistrate 16 societăţi comerciale, dintre care o fabrică de lapte şi o asociaţie agricolă condusă de un italian din Huşi. "Singurul investitor străin de la noi este un italian care a luat în arendă peste 400 de hectare. Din câte ştiu eu, anul trecut a avut pierderi enorme", explică Pecheanu. În rest, în comuna Drânceni sunt foarte mulţi copii.

Rata natalităţii este una dintre cele mai ridicate din ţară. Aproape fiecare familie are de la trei copii în sus. Am mers împreună să vedem cele două centre de asistenţă socială, şcolile şi sala de sport. Toate arată impecabil, semn că integrarea României în Uniunea Europeană a avut şi un efect pozitiv asupra comunei.

Oamenii speră. Iar viceprimarul face proiecte peste proiecte. De apă, de teatru de vară, sau de drumuri. Este adevărat că are şi sprijin de la Consiliul Judeţean, care este condus tot de un PRM-ist, dar se şi pricepe la întocmit proiecte şi la atras capital electoral.

De 8 Martie, le-a adus drâncenilor fanfara de la Valea Mare să le cânte în centrul comunei şi toate femeile au primit câte un cadou. Speranţele oamenilor sunt legate de canalizare, de apa curentă, de pensii mai mari şi subvenţii de la Ministerul Agriculturii. Vicele, care ne-a însoţit în incursiunea noastră prin Albiţa, a fost oprit de bătrâna Elena Onofrei, care a cerut detalii electorale: "Cuscre, unde să pun ştampila ca să te votez? Ce semn mai ai, tot cheia?!"

Foto: Lucian Muntean