33 de români pentru Europa

Politicianul n-are voie să hamletizeze. Nu-i trebuie decât tupeu. Şi papagal (dar în ce limbă?). În rest, se descurcă.

Câştigătorilor de duminica trecută nu pot decât să le urez succes. Pe de altă parte, nu pot să nu fiu melancolic şi neliniştit. Cred că, în mare, nici alegătorii, nici aleşii nu au reprezentări consistente despre realitatea instituţională şi politică pentru care şi-au dat votul. Ce ştiu românii despre Parlamentul European? Şi dacă ­s-au dus la urne, câtă informaţie orientativă s-au grăbit să adune? Au idee despre rosturile şi funcţionarea instituţiei pentru care şi-au ales reprezentanţii? Cu ce se vor ocupa învingătorii la Strasbourg, la Bruxelles, sau la Luxemburg? La ce trebuie ei să se priceapă?

Alegătorii au avut, mai curând, în minte alegerile de tip local: au ales partidul preferat, candidaţii socotiţi simpatici, portretele cu biografii parohiale. I-au ales şi gata. Restul nu mai e treaba electoratului. Tot ce se poate spera e ca parlamentarii noştri europeni să tragă spuza europeană pe turta strămoşească şi tot românul să prospere. Am ales jucători pentru un joc despre care nu ştim  nimic. Dar candidaţii? Câţi dintre ei au avut şi au idei limpezi despre ce-i aşteaptă? Sunt sigur că mulţi (poate cu excepţia dlui Becali...) nu ştiu încă în ce constă „meseria” de parlamentar, sau, să zicem, ce diferenţă este între Consiliul European şi Consiliul Europei. Mulţi dintre ei au dificultăţi să se exprime în limba maternă, darmite în păsăreasca internaţională.

Când s-au decis să candideze s-or fi gândit la stagii lungi în străinătate, la salarii în valută, la ornamentica îmbunătăţită a CV-ului propriu, la eventuale contacte utile (în plan personal), poate şi la o mică glorie politică. Vanităţi, lejerităţi, iluzii. Da, ştiu, nu toţi sunt la fel şi nu toţi alegătorii şi candidaţii celorlalte ţări sunt neapărat mai buni. Dar pe mine mă interesează ţărişoara. Mă interesează ce vor zice unii şi alţii despre români după ce vor auzi zgomotele indescifrabile ale dlui Vadim Tudor sau tiradele barbare ale dlui Becali. Sau când vor simţi sub prezenţa mută a unor compatrioţi simpla poftă de sinecură. Căci despre unii din noii noştri „europeni” nu vom mai auzi nimic. Vor vegeta obtuz în plen, ridicând, din când în când, mâna, la comandă. Cam ca acasă.

Două lucruri mă preocupă, în legătură cu această situaţie. Primul ţine de psihologia politicienilor noştri. Nu se dau în lături de la nimic, se cred apţi pentru orice ofertă. Mi-aş dori să văd, printre ei, câţiva insomniaci, câţiva perfecţionişti nevrotici, nesiguri de capacităţile lor, dornici de recalificare, pregătindu-şi minuţios fiecare ieşire pe scenă, fiecare gest, fiecare prestaţie profesională. Aş vrea să-i simt întrebându-se: Ştiu în ce mă bag? Mă pot bizui pe cultura mea politică? Am vreo competenţă specifică? Mă pot exprima corect în vreo limbă străină?

Pentru destul de mulţi, toată această interogaţie e un moft. Politicianul n-are voie să hamletizeze. Nu-i trebuie decât tupeu. Şi papagal (dar în ce limbă?). În rest, se descurcă. Al doilea lucru care mă preocupă e o chestiune de patriotism, adică de onoare naţională. Toţi clămpăne lăcrămos despre neam şi ţară, dar nu toţi se întreabă dacă nu cumva le fac pe amândouă de râs. Nu toţi se întreabă dacă au profilul, calibrul, harul sau măcar decenţa necesar pentru a fi „în lot”. În fond, câţi dintre politicienii noştri au, dinaintea vreunei ocazii rentabile, frisonul neantului propriu?