„Voi, politicienii.” Minciuna care ne strică pe toți / Nu mă definesc prin atacuri. Mă definesc prin ce fac.” / De ce aleg să nu mă las contaminat de ură

Sunt pe drum spre Bruxelles, unde vom relua de astăzi munca în Parlamentul European. Și va fi un an plin, veți vedea, în care vom munci mult, pe dosare grele, de la bugetul pe termen lung la agricultură (da, vom mai vorbi despre Mercosur), de la accesul la medicamente la reducerea birocrației, sau de la competitivitate la rețelele de energie electrică. Sunt doar câteva exemple, fără a mai aminti și provocările externe pe care le știți prea bine și de care trebuie să ne ocupăm din prima zi.

Totuși, în astfel de momente, când avionul iar apoi trenul îți dau timp să taci și să te uiți pe geam, îți vin în minte lucrurile pe care, în zilele aglomerate, așa cum sunt toate la Bruxelles sau Strasbourg, le împingi undeva în spate. Nu neapărat pentru că nu contează (contează, desigur), ci pentru că sunt prea personale ca să ai vreme de ele. Și astfel, se tot adună.

La finalul lui 2025, în perioada Sărbătorilor, am auzit destul de câteva ori niște cuvinte spuse cu oboseală, cu dispreț, parcă, și uneori chiar cu furie. „Voi, politicienii.”  Este o generalizare comodă. Și este una periculoasă.

Eu cred că atunci când pui o etichetă pe oameni, îi scoți din lumea reală și îi transformi într-un bloc anonim, fără chip, fără biografie, fără părinți, fără copilărie, fără răni, fără muncă, fără rușine și fără principii. Ca și cum „politicienii” ar fi căzut din cer, ca și cum ei nu ar fi crescut în aceeași țară, nu ar fi mers în aceleași școli, nu ar fi stat la aceleași cozi, nu ar fi avut aceleași griji ca și familiile din care vin. Politicienii sunt parte a societății și nu din afara ei. Iar când spui „voi, politicienii”, elimini din discuție nuanța esențială care separă cinismul de judecată dreaptă. Ea este aceea că întotdeauna există oameni diferiți, cu caractere diferite și, mai ales, alegeri diferite.

Eu nu m-am născut cu toate drumurile deschise. Am pornit de la Brad, dintre moți, cu pași mici, cu muncă multă și cu credința, primită de acasă, văzută și trăită acasă, că nimic valoros nu se câștigă fără efort. Fiecare pas din viața mea a fost muncit, asumat. N-am primit scurtături. N-am primit scurtături nici în zilele Revoluției, la Timișoara, unde am ales (!), în acele zile, să mă întorc pe stradă alături de colegii mei, după ce fuseserăm trimiși la părinți de Miliție și de Securitate.

De acasă, de la ai mei, am primit așadar ceva foarte important. Puteți să le spuneți cum vreți. Eu le numesc valori și principii.

Le-am mai primit și din cărți și, în timp ce pot să înțeleg că există politicieni care nu au vreme să citească (o exagerare, totuși), nu pot înțelege să existe politicieni care „nu au citit”. Doar spun...

Am mai primit valori și de la oameni care m-au învățat că demnitatea nu se negociază și poate că acesta e primul lucru care se pierde când lumea îți pune în spate o etichetă. Mă refer la faptul că, înainte să fii o „funcție”, ai fost un copil, ai fost fiu sau o fiică, ai fost elev, ai fost omul care a învățat ce înseamnă să nu-ți vinzi coloana vertebrală.

Am învățat devreme și altceva: viața nu este întotdeauna dreaptă cu cei care încearcă să rămână corecți. Am fost judecat, atacat, jignit, de cele mai multe ori pe nedrept, alteori cu o cruzime care nu avea nicio legătură cu faptele mele ci doar cu poziția în care ajunsesem prin muncă. Nu spun că am fost perfect, dar critica, dreaptă și utilă, nu este totuna cu cruzimea! Am simțit durerea acelor momente și cred că ar fi fost mai ușor să răspund, să lovesc înapoi. De cele mai multe ori, n-am făcut-o. Asta, vă imaginați, nu pentru că nu m-a durut. Pur și simplu, însă, am ales alt drum.

De multe ori, am închis ochii, sau am întors obrazul, iar unii au văzut în asta slăbiciune. De ce am făcut-o? Din dorința de a nu mă lăsa contaminat de ură!

Este o diferență pe care o înțelegi abia când ai trăit-o. Există un fel de tăcere care cedează și există o tăcerea care protejează. Eu am căutat calea dreaptă chiar și atunci când drumul părea nedrept, am ales să merg înainte, să învăț și să muncesc mai mult, să fiu mai atent și mai responsabil. A fost valabil și la Primăria Arad, este valabil și în Parlamentul European, unde am ales să nu mă definesc prin atacurile altora, ci prin ceea ce fac în fiecare zi. Asta este, până la urmă, și o formă de disciplină. Și, uneori, este singura formă de igienă morală pe care ți-o permiți într-o lume în care zgomotul se propagă infinit mai repede decât adevărul.

Suferința nu m-a ocolit în viață, inclusiv cea fizică, de natură medicală. Iar „cancer”  nu este un cuvânt pe care vrei să-l auzi când mergi la medic. Suferința mea a fost tăcută, adâncă, uneori foarte greu de dus, dar m-a învățat ceva: binele nu se strigă, el se trăiește în fiecare clipă pe care ți-o dă Dumnezeu. Iar adevărul nu are nevoie de aplauze. Are nevoie, vă rog să mă credeți, doar de timp, iar oamenii care aruncă vorbe grele vor dispărea din poveste. Faptele, însă, rămân. În politică, tentația este să faci din replică o profesie și din adversar un dușman. Eu am refuzat asta, chiar și când ar fi fost mai simplu să mă las prins în joc. La final, sunt convins, ceea ce te ține întreg, consistent cu sinele tău, este faptul că ai rămas același om când nimeni nu se uită.

Nu cer înțelegere și nici milă, vă dați seama. Cer însă, și nu pentru mine, personal, respect pentru munca onestă și pentru drumul parcurs fără a călca peste alții.

Eu voi rămâne toată viața același om care crede în educație, în muncă, în bunătate și în responsabilitate. Rămân un om care greșește, clar, dar care nu minte! Un om care poate să cadă, dar care nu se vinde. Asta este, pentru mine, linia roșie. Și știu bine, foarte bine, că într-o societate obosită, cu dezamăgiri multe, linia asta devine tot mai greu de văzut. Dar ea există. Iar eu cred că merită apărată. Și cu fapte, în primul rând, dar și cu vorbe, atunci când devin necesare.

Când sunt atacat, mă apăr dacă este strictă nevoie. Când atacurile sunt doar zgomot, merg mai departe. Asta nu pentru că aș fi mai presus de ele, ci pentru că știu unde vreau să ajung. Și știu cine sunt. Îmi asum și lumina și umbra acestei profesii, cu tot ce aduce ea.

Dar refuz să accept că o societate sănătoasă se poate construi cu dispreț în masă, cu generalizări și cu ideea că toți sunt (suntem) la fel. Asta nu este în niciun caz o formă de vigilență civică. Este ceva mai rău și mai periculos: resemnare! Iar resemnarea este terenul fertil pentru cei care vor să ne dezbine. Ei bine, eu nu mă resemnez să accept etichete, și vă rog să faceți la fel. În fiecare zi.

În final, sper că am reușit să transmit asta, politicienii nu sunt „altă specie”. Ei sunt oameni cu părinți, cu copilărie, cu eșecuri, cu lecții învățate, cu principii pe care le-au primit sau pe care le-au construit, de multe ori cu un preț mare la nivel personal. Și tocmai de aceea, judecata corectă, în opinia mea, nu este „voi, politicienii”, ci „tu, omul acesta, ce ai făcut?”. Ce ai lăsat în urmă? Ce ai construit? Cât ai mințit? Cât ai muncit? Cât ai respectat? Asta este măsura corectă și nu eticheta; în niciun caz.

Dacă cineva vede binele din mine, sau în alții, primesc asta cu recunoștință. Nu este o victorie, dar este, desigur, o confirmare că drumul drept, oricât de greu, rămâne singurul care merită parcurs.

La început de 2026, când ne-am întors fiecare la treburile noastre, vreau să vă spun că acesta e pactul social minim de care avem nevoie: să nu ne mai anulăm unii pe alții din start, să nu ne mai aruncăm în aceeași groapă, să nu mai confundăm zgomotul cu adevărul.

România noastră și a celor care vin după noi are nevoie de o societate care își cere drepturile, își păstrează demnitatea și își apără criteriile. Iar criteriul meu rămâne acesta: faptele, nu etichetele. Drumul drept, nu scurtătura.