„The Remains of the Day” sau „The Longest Day”? Washington, 18 august 2025

Ce ne rămâne, în esență, după o zi atât de intensă și de complicată, cu idei și cuvinte atât de mari? Nici dezamăgire și resemnare, nici entuziasm și speranțe maximale. Realism și luciditate. Vremurile tulburi și periculoase continuă dar Vestul nu cedează. Pe măsură ce trec orele și zilele, se cristalizează și se aștern concluziile unei zile politice epocale. La propriu, fără ghilimele. Iar când spunem asta știm bine că Putin a folosit stratagema mimării negocierilor doar pentru a trage de timp, știm că nu are în vedere să încheie curând războiul ci doar să ocupe noi teritorii încercând să-l „adoarmă” pe Donald Trump cu promisiuni mincinoase, știm că dorește să dezbine Vestul și să scape de noi sancțiuni din partea SUA.

Nu pentru asta a fost o zi epocală, desigur, ci pentru că a fost o reunire deschisă și transparentă a lumii occidentale, în care au fost spuse adevăruri frontale și au fost acceptate abordări pe ambele sensuri ale relației transatlantice. Există o anumită energie comună și o convergență pe care a arătat-o această zi, când totul părea pierdut, chiar dacă Putin nu va opri curând războiul.

Sancțiunile, presiunile asupra Rusiei și ajutorul militar continuu pentru Ucraina sunt, în esență, căile de urmat pentru erodarea mașinăriei de război a Rusiei până la o prăbușire viitoare a celei de a treia versiuni a imperiului rus. Nu sunt deloc convins că va ieși ceva din ideea summit-ului bilateral Putin-Zelenski dar asta nu înseamnă că 18 august a fost în zadar.  

Nu a fost o zi rea, dimpotrivă, a fost evitat un dezastru istoric pentru Europa, dar această zi memorabilă ne spune că trebuie să ne pregătim pentru lungi vremuri tensionate, să avem portofelul pregătit în orice moment și chiar degetul pe trăgaci, dacă va fi nevoie. Libertatea și securitatea nu ne mai sunt garantate iar Rusia rămâne marea problemă a Europei democratice. Nimeni cu capul pe umeri nu vrea să facă parte din sfera de dominație și influență a unei Rusii dictatoriale, brutale și înapoiate. Nu este însă o problemă fără soluții. În pofida unor diferențieri culturale și ideologice tot mai clare pe cele două părți atlantice ale lumii occidentale, Statele Unite ale Americii nu vor fi ostile Europei nici în viitor, în schimb vor să devină un prestator de servicii de securitate pentru micul, bogatul și răsfățatul continent european, pe baze lucrative. 

Multe se vor întâmpla în continuare în Europa, definind reperele unei noi epoci a raporturilor de putere și securitate pe continent, în baza discuțiilor americano-europene de acum trei zile, de la Washington. Faptul că Partidul Democrat din SUA nu a exprimat în aceste zile opinii radical opuse și nu a fost foarte zgomotos împotriva administrației Trump pe temele în discuție, ne arată că nu trebuie să ne așteptăm la mari schimbări în relația SUA cu Europa, respectiv cu securitatea europeană, nici după finalul epocii Trump. Ceva s-a schimbat pentru totdeauna în relațiile transatlantice, sau mai bine zis s-a reașezat pe alte baze, iar Europa nu va mai fi tratată ca un copil asistat. Ceea ce, să recunoaștem, este o schimbare normală.

Poate că nu va fi curând pace, dar cu siguranță nu vor urma abandonarea și capitularea Ucrainei sau a Europei de Est în fața revizionismului expansionist al Rusiei. Europa a învățat lecții dure în aceste zile, mai mult decât în 80 de ani de pace relaxată și fără griji după Al Doilea Război Mondial. S-au sfărâmat iluzii europene mai vechi sau mai recente dar s-au reclădit punți peste Atlantic. Nici acestea din urmă nu trebuie idealizate sau creditate ca soluții perfecte, ci ca posibile abordări pentru anii care urmează. Diferite, foarte diferite de ce a fost în deceniile din urmă.

Se intră în alt capitol al istoriei Europei și Occidentului transatlantic. 18 august 2025 a fost abia începutul unei resetări a lumii occidentale pe baze mai pragmatice, mai realiste și mai responsabile financiar, al cărui declic s-a produs în ceasul al doisprezecelea. Nu mai este loc de idealism și naivitate. Securitatea costă și nu puțin. Liderii europeni s-au dus la Donald Trump cu sacul plin: 100 de miliarde pentru armament american destinat Ucrainei, în fapt propriei securități a Europei. Au realizat că nimic altceva nu ar fi mers acum și că nu exista un plan european alternativ, fără implicarea Statelor Unite ale Americii. Rusia trebuie ținută la distanță, trebuie îndiguită, dar „Doctrina Truman” vine acum la cererea europenilor și este livrată într-o versiune mai comercială și mai tranzacțională, cu un alt nume.  

Să vedem însă lucrurile în lumina lor corectă, nu una distorsionată de un nejustificat entuziasm sau de wishful thinking, și să înțelegem că ar fi extrem de riscant să mergem dincolo de un optimism cel mult moderat privind viitorul securității europene. Dar realismul, pragmatismul și luciditatea care se impun după „marea reunire a Vestului” de la Washington nu diminuează cu nimic importanța zilei de luni, ci dimpotrivă, o fac și mai plină de scenarii și posibile piste pentru dezvoltări ulterioare. Putea fi mult, mult mai rău...

18 august nu va aduce neapărat pacea dar 18 august a salvat in extremis, cel puțin pentru moment, suveranitatea Ucrainei și sistemul de securitate europeană (aflat în schimbare accelerată) de perspectiva impunerii unui dictat ruso-american al capitulării Kievului în fața Rusiei. Capitularea ar fi fost, de departe, soluția cea mai proastă. Președintele Trump și administrația sa s-au reconectat rațional cu Ucraina și tabăra europeană, într-o atmosferă evident mai bună și mai sinceră decât cea din primele luni ale anului.

Toate variantele sunt acum pe masă și depind de Putin: de la negocieri directe cu Zelenski la tragere de timp, de la pace reală, dreaptă și stabilă la conflict înghețat și de la continuarea războiului de uzură din ultimii trei ani și jumătate până la intensificarea și escaladarea războiului Rusiei pe continent. Democrațiile occidentale nu vor ceda însă în fața șantajului Rusiei, arătând că sunt dispuse să se pregătească din mers pentru a învăța să trăiască într-o lume mai dură și mai periculoasă. O lume în care umbrela de protecție a SUA nu mai este gratuită iar construcția uneia noi, europene, separate și credibile, cere mult timp, multe resurse, multe sacrificii de la programele de bunăstare socială și o voință politică de fier a guvernanților, uneori impusă peste trecătoare curente „neutraliste”.

Pentru țările de la periferia geopolitică a NATO și UE, cum este România, singura de altfel din această categorie europeană marginală care apărea explicit luni pe marea hartă supusă disecției și „intervenției chirurgicale” din Biroul Oval al Casei Albe (Republica Moldova nefăcând parte din cele două organizații occidentale), semnalul apropierii atât de mari de zona incandescentă devorată de turbionul războiului ar trebui să-i trezească până și pe cei mai prostovani dintre „suveraniștii” trădători de țară și antioccidentalii din societatea noastră, mufați la sursele de dezinformare cele mai abjecte, aflate în serviciul Rusiei.

Conservatoarea suveranistă Giorgia Meloni este ferm de partea Ucrainei și anti-Rusia invadatoare, noul președinte conservator-suveranist al Poloniei, Karol Nawrocki, este și el ferm de partea Ucrainei și anti-Rusia invadatoare, deci așa se poziționează modelele voastre politice de până mai ieri, băi suveraniști prostănaci de România! Până și maestrul patrioților din lumea întreagă, Donald Trump, l-a sunat luni pe Viktor Orbán să-l întrebe de ce nu este de acord cu integrarea Ucrainei în UE. Cine a mai rămas așadar cu voi, în afară de nostalgicii sovietici Vladimir Putin și Alexandr Lukașenko?

Ar trebui pur și simplu să fim recunoscători cu toții din această țară, oameni educați, hateri, chiar și agenți de influență direct interesați sau simpli idioți utili ai Rusiei, pentru norocul și privilegiul că suntem de partea bună a frontierei spațiului occidental integrat și avem voie să ne manifestăm atât cât ne duce capul pe fiecare, după școala făcută, după nivelul de informare, după numărul și calitatea cărților citite, sau măcar după bunul simț pe care îl au uneori în fața evidențelor chiar și oamenii cei mai simpli și ignoranți. Dar de războiul hibrid al Rusiei împotriva României și de manipularea prin emoții și dezinformări otrăvite a minților și sufletelor celor mai slab echipați intelectual (uneori e vina lor, alteori nu) ne vom ocupa tot mai frecvent în viitor.

...Cum a fost 18 august la Casa Albă? Europa a fost solidară cu Ucraina și unită în jurul președintelui Zelenski iar președintele Trump a arătat o atitudine deschisă, pozitivă și constructivă, tot fără ghilimele. Relațiile transatlantice SUA-Europa democratică și relațiile bilaterale americano-ucrainene au părut că funcționează din nou, ba chiar găsesc noi temeiuri, rațiuni și interese comune. Războiul continuă însă.

O pace nedreaptă, strâmbă și instabilă, care recompensează agresorul și leagă de mâini victima, pregătind condițiile pentru următoarea agresiune a Rusiei imperialiste în Europa, întotdeauna mai mare decât precedenta (a se vedea succesiunea invaziilor rusești din 2008, 2014 și 2022), ar fi fost categoric mai proastă decât continuarea războiului, a înarmării Europei și Ucrainei, a intensificării sancțiunilor și presiunilor asupra Rusiei.

O pace nedreaptă, dictată împotriva Ucrainei precum impunerea unei capitulări, ar fi fost mai proastă decât redirecționarea demersurilor occidentale spre organizarea unei eventuale întâlniri Putin-Zelenski (să vedem dacă va fi acceptată de Putin) sau a summitului trilateral Trump-Putin-Zelenski, sau -și mai bine- chiar a unei conferințe de pace cvadrilaterale SUA-Europa-Ucraina-Rusia, o idee pe care am mai propus-o într-un text recent și care vedem că a fost menționată la Washington de președintele Macron. Toate aceste variante sunt mai bune decât capitularea Ucrainei.  

„Pacea din Alaska” a fost așadar dejucată. Stratagema lui Putin, de a forța rapid mâna lui Trump printr-un acord bilateral insuficient pregătit și încheiat pe repede înainte, a eșuat. Emisarul Witkoff fusese împachetat de Putin la Kremlin, cu numai o săptămână în urmă, cu ideea unui summit bilateral organizat în câteva zile, în care invadatorul Ucrainei să îi prezinte și să îl convingă pe președintele SUA de „justificarea” unei oferte de pace rapide, în cheie rusească. Ceea ce aproape că s-a și întâmplat în Alaska. Președintele Trump, după ce l-a aplaudat uluitor pe criminalul de război căutat cu mandat internațional de arestare emis de Curtea Penală Internațională de la Haga, intrat pe covor roșu în SUA (tot fără ghilimele) și cu un ministru de Externe nerușinat și sfidător după el, îmbrăcat la sosire în America cu o bluză cu URSS scris mare pe burtă, ca Adidas la echipamentele ieftine din lumea a treia, a fost aproape convins de Putin. A fost oricum convins să renunțe la ideea pe care o susținuse insistent vreo șase luni, a încetării focului înainte de negocierea propriu-zisă a păcii, precum și de un așa-zis „schimb de teritorii” (o formulă rusească ipocrită și aberantă, toate teritoriile fiind în fond ale Ucrainei suverane, începând din 1991) în care Ucraina să cedeze și să se retragă inclusiv din teritorii pe care Rusia încă nu le-a cucerit. Noroc cu ziua de 18 august și întâlnirea în format larg de la Washington.

„Cei 7 magnifici” (ei da, aici punem totuși ghilimele), adică liderii europeni Merz, Macron, Starmer, Meloni, Stubb, von der Leyen și Rutte, acompaniindu-l pe președintele Zelenski la Washington, au echilibrat însă balanța decizională la Casa Albă și au „bătut în cuie” ideea că un acord cu Putin nu se poate face fără adoptarea de garanții de securitate pentru Ucraina.

Garanțiile de securitate, spun asta de vreo doi ani, sunt mai importante decât teritoriile. Ele vorbesc despre viitorul Ucrainei libere și al viitoarei ordini de securitate europene. Da, Ucraina va pierde teritorii. Ucraina nu își va mai putea elibera teritoriile ocupate de invadatorii ruși. Sunt trei ani de când scriu asta, negru pe alb. Această preluare permanentă de teritorii o știu foarte bine și Zelenski, și liderii europeni, și Trump, și Putin, așa cum o știa și Biden. Dar nu este cel mai important lucru. Putin nu și-a început ditamai războiul pentru a obține 19% din teritoriul Ucrainei. Mizele lui au fost și sunt mult, mult mai mari. Și nu au fost doar mize bilaterale, în relația cu Ucraina, ci regionale, europene și globale, cea mai înaltă dintre ele fiind schimbarea ordinii mondiale (revizionismul).

Europenii au promis achiziții militare din SUA de 100 de miliarde de dolari pentru Ucraina și totodată că vor asuma rolul principal în operațiunile de garantare terestră a securității Ucrainei libere post-război, dar au obținut și promisiunea implicării SUA în coordonarea acestui sistem al garanțiilor, inclusiv o posibilă implicare americană pe dimensiunea aeriană, care ar putea fi operaționalizată de pe bazele militare din România, de exemplu.

Cel mai important rezultat al zilei de 18 august este însă că nu va exista un acord occidental de pace cu Putin fără o negociere directă Putin-Zelenski și fără consimțământul oficial al Ucrainei pentru pierderea de teritorii estice și sudice, inclusiv al Crimeii, cel mai probabil. Pe Putin nu controlul de facto, militar, al acestor teritorii îl interesează (îl are deja, de câțiva ani), ci recunoașterea internațională a deținerii teritoriilor ucrainene ocupate și ridicarea sancțiunilor occidentale. Nimic din toate acestea nu va putea fi obținut de Vladimir Putin fără a negocia și conveni cu Președintele Ucrainei o modalitate de încheiere a războiului.

Vor fi multe aspecte complicate de negociat în formatul direct Rusia-Ucraina iar teritoriile s-ar putea să nici nu fie printre cele mai spinoase și mai sensibile. Chestiunile care țin de viitorul Ucrainei, al generațiilor tinere de ucraineni și al securității europene sunt infinit mai importante, pentru că ele vor da calitatea vieții ucrainenilor care rămân să trăiască în Ucraina liberă, ele vor prefigura oportunitățile de reconstrucție postbelică, dezvoltare economică și integrare europeană și euro-atlantică a Ucrainei (da, cred că Ucraina va intra peste câțiva ani în NATO, după 2030), ele ne vor spune cine a câștigat și cine a pierdut pe termen lung, ele ne vor indica perspectivele regiunii în care trăim.

Rămân la pronosticul pe care l-am formulat în ianuarie 2022, înainte chiar de invazia rusească asupra căreia nu mai aveam atunci îndoieli că se va produce curând: pe termen lung (10-15 ani, să zicem), concluzia larg acceptată, inclusiv de către rușii de rând, va fi că Rusia a pierdut, strategic vorbind, Războiul (prostesc al) lui Putin ca raport cost-beneficii iar Ucraina, chiar dacă una ceva mai mică teritorial, a câștigat în termeni reali în fața Rusiei agresoare și s-a dezvoltat ulterior mult mai rapid, pe o traiectorie occidentală, democratică și liberală. Cât despre viitorul Rusiei post-Putin, rămâne să discutăm cu altă ocazie.