Te iubesc, dar nu pe tine!

Într-o eră a crizelor, 2026 aduce riscul unei „dictaturi tehnocratice soft”-legi perfecte dar inumane. România trebuie să evite alienarea socială. Viitorul e dialogul autentic și guvernanța participativă într-o lume a puterii distribuite prin îmbinarea inteligenței artificiale cu înțelepciunea umană.

Planeta - și implicit România - se află într-o eră a instabilității sistemice. Nu este o criză singulară, ușor de identificat și gestionat, ci o ”policriză”, o suprapunere de crize: geopolitice, economice, tehnologice și societale, care se amplifică reciproc. Anul 2026 nu se anunță ca un simplu prag calendaristic, ci ca un moment de convergență, în care tranzițiile lente ale ultimelor decenii pot produce o ruptură majoră de sistem.

Trăim un moment istoric comparabil cu cel de la mijlocul secolului XX. Atunci, lumea era condusă de lideri autoritari — Roosevelt, Hitler, Stalin, Churchill — figuri care, sub presiunea războiului total, au luat decizii dramatice, adesea greșite pentru umanitate, generând traume colective, milioane de victime și distrugeri ireversibile. Apogeul acelui ciclu de decizie a fost momentul nuclear: Hiroshima și Nagasaki. Din cenușa acelor decizii a apărut o nevoie acută de dialog global, materializată în ONU și în arhitectura instituțională postbelică.

Astăzi, din perspectiva leadership-ului global, situația este neliniștitor de similară. Trump, Putin, Erdoğan, Xi sunt expresii diferite ale aceluiași tip de putere concentrată, personalizată, adesea impermeabilă la dialog autentic. Diferența majoră este că nu mai vorbim despre o amenințare nucleară clasică, ci despre o criză simultană a sistemelor: energetice, informaționale, financiare, ecologice sau sociale.

Întrebarea reală nu mai este dacă va exista un „moment nuclear”, ci care va fi acesta: un colaps financiar global, o criză AI scăpată de sub control, un conflict regional cu efect sistemic sau o ruptură profundă de legitimitate democratică.

În acest context, „Te iubesc, dar nu pe tine!” devine o metaforă a relației noastre cu sistemele actuale: iubim siguranța și progresul pe care le promit, dar detestăm mecanismele rigide și inumane prin care acestea funcționează.

Astfel, se pune inevitabil întrebarea: cine sau ce va fi noua Organizație care va reuni națiunile? Și, mai ales, ce rol va juca inteligența artificială în acest proces?

După ce administrația Trump a publicat noua sa Strategie de Securitate Națională (SNS), în peisajul global - în special de la Bruxelles, dar și din România - au apărut un mare număr de experți, unii mai pertinenți decât alții, care prevestesc apocalipsa Occidentului.

”Aceasta a echivalat cu un anunț al morții Occidentului - al cadrului geopolitic care a asigurat securitatea și prosperitatea europeană de la al Doilea Război Mondial.”[1], ca să dau un singur exemplu.

Mai puțin în căutarea unor explicații factuale, dar mai ales în căutarea unor soluții, viziunile din birouri și din cercetările fundamental-filozofice se dovedesc tot mai rupte de viața reală, de fermieri, ingineri, militari, profesori sau medici.

Pentru România, aceste evoluții nu sunt abstracte. Strategia Națională de Securitate a SUA și emergența unei noi ordini economice globale nu sunt doar factori externi, ci catalizatori ai unei crize interne de încredere și ai nevoii de a regândi arhitectura statului.

 Trecem de la o lume construită pe instituțiile post-Al Doilea Război Mondial la o lume a puterii distribuite, în care securitatea nu mai înseamnă doar armată și granițe, ci capacitatea de a menține dialogul autentic într-un mediu fragmentat.

Asistăm la un „Big Bang” tăcut: o polarizare extremă între marile puteri, o instabilitate tehnologică fără precedent și o eroziune profundă a încrederii publice în instituțiile care ne-au garantat ordinea în ultimii 80 de ani.

Pe acest fond apare un paradox periculos: Paradoxul Legilor Perfecte.

Utilizarea accelerată a AI în guvernare, combinată cu presiunea adaptării rapide la cerințele economice și de securitate internațională, riscă să creeze o masă critică de legislație impecabil formulată, dar profund inaplicabilă social. Se conturează riscul apariției unei noi forme de birocrație - poate mai grea decât cea de la Bruxelles - o „birocrație algoritmică”, detașată de contextul uman, de nuanțe, de realități locale. O birocrație care nu opresează violent, ci optimizează rece, până la alienare.

Această formă de dictatură tehnocratică soft este cu atât mai periculoasă cu cât se prezintă sub masca eficienței. Dacă legislația românească devine un set de norme tehnice impuse de contexte globale - strategii ale SUA, cerințe economice europene, algoritmi de conformitate - fără un proces real de traducere și empatie socială, riscăm o revoltă tăcută.

Nu una stradală, ci o criză de conformare, în care cetățeanul nu se mai simte reprezentat, nu mai crede în instituții și începe să se retragă din contractul social. Vom retrăi comportamentele schizoide din vremea lui Ceaușescu când vorbeam și făceam total diferit față de ceea ce gândeam.

Într-o economie globală fragilă, rigiditatea legislativă generată de algoritmi lipsiți de empatie poate sufoca și puțina agilitate economică pe care România o mai are. Iar într-o lume a puterii distribuite, lipsa de agilitate nu este doar o problemă de competitivitate, ci una de supraviețuire strategică.

Aceasta ne conduce la tema centrală a viitorului apropiat: Puterea Distribuită și Noua Guvernanță.

Într-o astfel de lume, statele nu mai sunt singurii actori relevanți. Strategia SUA recunoaște deja acest fapt, punând accent pe alianțe hibride, pe rețele flexibile, pe colaborări care depășesc cadrele clasice. Organizațiile globale, așa cum le cunoaștem - ONU, OMS, OMC, FMI, NATO, INTERPOL, UNESCO - își vor pierde treptat relevanța sau vor dispărea în forma lor actuală.

Europa și implicit România trebuie să anticipeze apariția unei „Noi Organizații a Națiunilor”, probabil una hibridă: rețele de orașe și regiuni, alianțe tematice, platforme tehnologice și, posibil, structuri de decizie AI–uman, în care hotărârile sunt modelate pe baza unor predicții globale. Viitorul nu mai este despre structuri rigide, ci despre guvernanță în rețea.

În acest context, contractul social trebuie reconstruit. Nu cosmetic, nu declarativ, ci profund, împreună de către toți semnatarii.

Câștigătorii anului 2026 nu vor fi cei cu cele mai avansate tehnologii, ci cei care vor ști să îmbine inteligența artificială cu înțelepciunea umană. Evitarea dictaturii tehnocratice soft presupune revenirea la sisteme participative, la deliberare, la sens. Iar asta readuce inevitabil în prim-plan Dialogul Național, European și Transatlantic.

Dialogul despre viitorul Europei nu mai este un lux academic și nici un exercițiu de imagine. Este o necesitate de securitate regională și națională. Fără un dialog autentic care să traducă marile strategii globale pe înțelesul și în folosul cetățeanului, vom avea doar legi perfecte pe un continent în care cetățenii se simt străini față de propriul viitor.

„Momentul nostru nuclear” nu este unul spectaculos. Nu va veni cu explozii, ci cu ferestre scurte de decizie. Cu oportunități care, odată ratate, nu mai revin.

Putem alege să fim un grup de state agile, empatice și capabile de dialog, transformând criza într-o oportunitate de reconstrucție morală și politică. Sau putem aluneca, aproape imperceptibil, spre o transcendere a democrației prin inerție, comoditate și externalizarea deciziei.

Această dinamică este surprinsă perfect de două reflecții care definesc relațiile strategice ale României: față de parteneriatul transatlantic, privit ca o mașinărie - „Dacă nu este stricată, nu o repara!” și față de Uniunea Europeană - „Te iubesc, dar nu pe tine!”

[1] https://ecfr.eu/article/the-death-of-the-west/

Între aceste două fraze se află, de fapt, viitorul României.

În concluzie, etica sărbătorilor care se apropie și perspectiva anului viitor ne obligă la o formă de modestie strategică. Să învățăm să ascultăm ecoul păcii din inimile copiilor noștri, pentru că ei sunt cei care vor trăi în „realitatea imperfectă” generată de deciziile noastre de azi.