Ţara merelor
0Zilele trecute, aflat într-un avion al companiei TAROM, am primit ca desert un măr.
Şi ce măr! Un ditamai ionathanul de Voineşti, din acela de pe vremurile când nu era „corcit" cu nu ştiu ce alt soi, care i-a lăsat aspectul, dar i-a răpit gustul. O bună parte din vacanţele copilăriei am petrecut-o la Sibiel, lângă Sibiu, satul de munte în care s-a născut tatăl meu. Sibielul n-are avuţie mai importantă decât merele. Chiar dacă merii sunt astăzi tot cei de ieri, mai bătrâni cu mult decât mine, deşi ciclul lor de viaţă e cam de treizeci de ani. Acolo e ţara merelor: ionathane, parmene aurii, pătule şi alte soiuri de care nu-mi aduc aminte. Ionathanele erau cele mai gustoase. Dispariţia lor, la un moment dat, m-a privat de una din marile bucurii culinare ale vieţii mele. Îmi amintesc perfect de primul fals ionathan în care, înfigându-mi dinţii, am constatat că n-avea gustul cunoscut. Mi se mai întâmplase o decepţie asemănătoare, imediat după război, când într-o zi, la prânz, abia întors de la şcoală, m-am repezit asupra ochiurilor cu spanac care îmi plăceau nespus de mult, şi când, după prima înghiţitură, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. În farfurie, nu era spanac, erau urzici. Nici până azi nu mi-a trecut dezgustul de urzici. Tot aşa şi cu ionathanele. Care, când le-am ales ca simbol pentru P(artidul) A(lianţei) C(ivice), la mijlocul anilor '90, începuseră să nu mai fie ionathane.
M-am întrebat adesea de ce merele româneşti n-au fost omologate pe piaţa europeană. Nicăieri în Europa nu poţi mânca mere la fel de bune ca ale noastre. De oriunde ar proveni ele, din Spania, din Franţa, din alte ţări sudice. Şi atunci ce ne împiedică să le omologăm? Să fie de vină dificultatea de a le păstra? Când mergeam la sfârşit de septembrie la Sibiel, la cules,bunica ne învăţa să le separăm pe cele „sănătoase" de cele „lovite" înainte de a le aşterne pe poliţele acoperite cu hârtie de ziar din pivniţă. Discriminare obligatorie, dacă voiam să nu se „îmbolnăvească" toate. Deshidratarea constituia un risc de neevitat pe atunci. Primăvara următoare, merele erau stafidite mai toate. Să fie o problemă cu transportul? Grija bunicii de a nu le amesteca sau lovi mă face să cred că nu e uşor să le transporţi la mii de kilometri fără să se strice.
Dar şi alte produse româneşti au soarta merelor. De pildă, ţuica tare de Maramureş, de Bihor sau de Satu Mare, pe care n-o putem exporta sub numele de palincă, din cauza concurenţei băuturii ungureşti cu acest nume, deşi nu sunt convins că numele reprezintă piedica principală. Sau telemeaua de oaie, pe care la Paris o găseşti în magazinele sârbilor de pe strada Château d'eau sub numele de brânză grecească sau bulgărească. Francezii preferă brânza din lapte de vacă sau de capră. Chiar dacă bulgarii şi grecii ne-au luat-o înainte, n-au făcut-o pentru toate produsele. Caş sau urdă dulce nu găseşti la sârbii parizieni. Mă gândesc şi la faptul că nici chiar în România nu poţi cumpăra telemea adevărată de oaie, de caş sau de urdă, ce să mai spun, din magazine, ci numai direct de la producători, care o vând în faţa caselor lor din Răşinarii lui Goga şi Cioran sau din alte sate din Mărginimea Sibiului. Comisarul european pentru agricultură este un român, fost ministru şi, din câte am auzit, foarte priceput, al agriculturii. Oare el nu mănâncă mere sau telemea de oaie? Şi nu bea din când în când câte un strop de palincă românească? O să-i dau un telefon, să-l întreb cum să fac dosarul de omologare, în calitatea mea, nu de producător, ci de consumator al celor trei produse.