Taina făuritorilor de drumuri

Cu fiecare minune explicată, cu fiecare minune trecută prin sita nemiloasă a realităţii, uita.

La început, când sufletul îi încăpea într-o palmă, dădea nume fiecărei pietre. Fiecărui copac. Fiecărui răsărit de soare. Fiecărei bătăi din aripi a unui fluture. Stârnea cu râsul său toate poveştile prinse în paginile îngălbenite ale cărţilor îngrămădite pe raftul din lemn. Pe stradă, afară, pe uliţa copilăriei, îi cerea prietenia fiecărei fiinţe vii. Toată lumea o fura în visul de noapte, dar dimineaţa o dăruia din nou prin lumina geamului.

S-a grăbit. A crescut. Cu fiecare minune explicată, cu fiecare minune trecută prin sita nemiloasă a realităţii, uita. Întâi a dispărut calul care mânca jăratic. Mai apoi, copacul cel fermecat. Regina furnicilor şi cea a albinelor. Punguţa cu doi bani a boierului. A rămas doar drumul. Luat în piept. Uneori, uscat şi plin de praf. Alteori, chinuit spre un vârf de munte ori prăbuşit spre un fund de mare secat. Braţul, care înainte ţinea cu atâta mândrie sabia din lemn, acum tremură. Ochii, care vedeau dincolo de zările albastre, sunt acoperiţi implacabil de cataractă. De o parte şi de alta a drumului e plin de profeţi. Demenţi cu chip angelic ori filosofi cu faţa tumefiată de experimente cu propriul suflet. Fiecare îl îndeamnă să îl ia cu el. Se roagă, ţipă, râd ca nebunii ori plâng de rup pietrele. Şi când nu sunt băgaţi în seamă, aruncă în cale-i cu bucăţi mari din propriul suflet secat. Toată lumea o uita în visul de noapte, dar o îmbrăca dimineaţa ca pe o cămaşă de forţă cu mâneci lungi şi suflecate la spate.

Şi totuşi a început să vadă. La început, ca prin ceaţă. Mai apoi, din ce în ce mai clar. Vocile de pe marginea drumului nu au încetat. Însă drumul a început să capete sens. Căci în stânga şi în dreapta au început să meargă alţii. Asemenea lui. Paşii şovăielnici au devenit apăsaţi. Mai apoi, ca un dans. Sufletele lor se cunoşteau şi recunoşteau. Inexplicabil, ca o nouă minune, au înţeles care le e rolul. Au înţeles ce este drumul. Pentru ce trebuie să îl străbată. Acum, ei erau cei care trebuiau să construiască poveştile. Să şteargă de praf cărţile uitate pe rafturile din lemn. Să reinventeze sentimentele uitate. Să curăţe şanţurile de ipocrizie şi minciună. Totul cu zâmbetul pe buze. Şi au devenit stăpânii drumului. Toată lumea o plămădea în visul de noapte, iar dimineaţa le-o oferea în dar celor din jur.

Ceilalţi călători îi priveau cu admiraţie. Şi i-au denumit făuritorii de drumuri. Primii oameni. Eu cred în ei. Şi mai cred că fiecare dintre noi, cei care uităm lumea în visul de noapte, avem capacitatea de a deveni oameni. Totul e să nu ne mai fie frică. Să strângem hotărâţi sabia din lemn în mână, să ne găsim unul pe altul. Şi să ne clădim propriile poveşti. Pentru ca atunci când vom ţine un suflet în palmă, să îi dăruim dragostea sinceră, puternică, singura care contează.

Ramona Ursu este redactor-şef adjunct ediţii locale „Adevărul"