Sfârșitul Democrației. Transformarea UE și NATO în mecanisme dominante de putere
0UE și NATO renunță la veto și consens, adoptând decizii majoritare dictate de marile puteri pentru eficiență în crize. Această Derivă Imperială sacrifică democrația internă, erodând coeziunea și legitimitatea alianțelor în fața ascensiunii autocrațiilor. Democrația și autocrația se atrag periculos.
În contextul geopolitic actual, marcat de tensiuni crescânde și de o reconfigurare a alianțelor internaționale, se observă o tendință alarmantă către renunțarea la principiile democratice în cadrul marilor structuri globale.
Aceste organizații, concepute inițial ca forumuri de cooperare egalitară, se transformă treptat în mecanisme formale de decizie, dominate de marii jucători, unde dreptul de veto devine o relicvă a trecutului, înlocuit de decizii majoritare sau directive.
Plecând de la analiza precedentă[1], care am explorat posibilitatea unei NATO cu două viteze - un nucleu dur format din SUA și aliați selectați, cu garanții speciale de securitate, și o periferie condiționată de contribuții - am evidențiat că această evoluție reflectă realitățile geopolitice contemporane.
Presiuni externe, precum agresiunea Rusiei în Ucraina, rivalitatea cu China și volatilitatea politică americană sub președinția lui Donald Trump, împing UE și NATO către o centralizare sporită, sacrificând democrația internă în favoarea eficienței.
Examinăm aici această tendință, analizând cauzele, manifestările și implicațiile sale, cu accent pe dispariția de facto a dreptului de veto și pe ascensiunea unui model imperial în aceste structuri.
În februarie 2026, cu sancțiunile împotriva Rusiei extinse până la mijlocul anului și cu dezbateri aprinse privind reformele instituționale, întrebarea fundamentală devine: pot aceste organizații să supraviețuiască fără a-și eroda fundațiile democratice?
Fundamentul acestei transformări rezidă în provocările geopolitice care expun limitele deciziilor democratice în contexte de criză. Astfel Uniunea Europeană se confruntă în prezent cu nevoi de centralizare internă, determinate de relațiile cu China, Ucraina și Rusia.
Relațiile cu Beijing-ul rămân în status quo, dar riscurile tehnologice cer reglementări stricte, în timp ce interacțiunile cu Moscova implică cereri de fermitate, exemplificate prin modificări procedurale în sancțiuni care limitează veto-ul țărilor precum Ungaria sau Slovacia.
Aceste dinamici ilustrează o presiune globală către eficiență, unde democrația - caracterizată prin consens și veto - devine un obstacol. În UE, dreptul de veto, un pilon al suveranității naționale, este tot mai contestat.
De exemplu, în ianuarie 2026, statele membre au aprobat un ban pe importurile de gaz rusesc până la sfârșitul anului 2027, folosind un mecanism de majoritate calificată care a ocolit opoziția Ungariei și Slovaciei.[2]
Această decizie, contestată în instanță de Budapesta și Bratislava, marchează o trecere de la unanimitate la vot majoritar în domenii sensibile precum energia și sancțiunile, reflectând o tendință mai largă de "abolire a paraliziei" prin renunțarea la veto în politică externă, apărare și fiscalitate.
Partidul Popular European (EPP) propune implementarea mai bună a Tratatului de la Lisabona pentru a contracara schimbările în balanța globală de putere, inclusiv prin eliminarea veto-ului în sancțiuni, așa cum s-a întâmplat cu pachetul blocat temporar de Slovacia în 2025.
Această evoluție în UE nu este izolată, ci parte dintr-un declin democratic global în organizațiile internaționale. Rapoarte precum cel al International IDEA din 2024[3] indică că, în 2023, 47% din țări au experimentat declin democratic, cu Europa afectată de eroziune în Ungaria și Polonia.
Freedom House[4] notează o regresie continuă a democrației în Europa și Eurasia, unde lideri autoritari erodează instituțiile democratice pentru a rămâne la putere, transformând organizații precum UE în vehicule pentru interesele marilor puteri.
Cauzele sunt multiple: retragerea SUA din rolul de promotor al democrației, influența malignă a Rusiei, și crizele interne precum migrația din 2015, care au amplificat naționalismul și au slăbit entuziasmul pentru extindere.
În UE, această tendință se manifestă prin propuneri de "Action-Fast" protocol, bazat pe vot majoritar calificat (QMV)[5], pentru a accelera deciziile în crize, recunoscând că veto-ul devine o slăbiciune exploatabilă de adversari externi.
Un grup de 12 țări susține trecerea la QMV pentru politici privind Ucraina și Rusia, ocolind blocajele ungare. Aceasta riscă să alinieze statele mici, creând o "confederație a veto-urilor" transformată într-un sistem federal dominat de tandemul franco-german.
Similar, în NATO, conceptul de "două viteze" - apare ca un nucleu dur cu SUA, Marea Britanie, Polonia și statele baltice, beneficiind de garanții prioritare, și o periferie condiționată - ilustrează renunțarea la egalitate democratică.
Alianța, fondată în 1949 pe principiul apărării colective (Articolul 5), se confruntă cu inechități în partajarea sarcinilor, unde SUA contribuie cu peste 70% din capacități. Până în 2025, ținta de 5% din PIB pentru apărare a fost adoptată, dar puțini o ating, amplificând frustrările americane sub președinția lui Donald Trump, care amenință cu tarife și retragere.
Discuții din ianuarie 2026, inclusiv propuneri germane pentru un "two-speed EU" în apărare[6], sugerează o NATO reimaginată, unde Europa trebuie să-și crească capabilitățile, dar riscul unui mecanism cu două niveluri ("two-tier" sistem) - cu un nucleu dominant - erodează securitatea indivizibilă.
Secretarul general NATO, Mark Rutte, subliniază prioritatea creșterii eforturilor de apărare, dar criticii avertizează că aceasta creează un sistem unde marii contribuitori decid, transformând alianța dintr-un conglomerat egalitar într-un binom SUA-UE, dominat de puteri majore.
Posturi pe X reflectă îngrijorări că NATO devine un vasal american, unde deciziile sunt dictate de forță, nu consens, semnalând sfârșitul unipolarității americane bazate pe valori democratice.
Această renunțare la democrație este determinată de imperative geopolitice: nevoie de agilitate împotriva amenințărilor hibride, descurajarea Rusiei și Chinei, și adaptarea la multipolaritate.
Totuși, implicațiile sunt profunde. Procesul de centralizare din cadrul Uniunii Europene amenință să altereze natura federală a proiectului, evoluând spre un regim imperial, un model de imperiu de facto. Această derivă confirmă avertismentele anterioare privind vulnerabilitățile sistemice, inclusiv pe cele din spectrul securității nucleare.
Disparitățile interne – potențial economic și capacități militare – amplifică inegalitățile, unde statele mari impun politici rigide. În NATO, un model cu două viteze ar putea dilua descurajarea colectivă, creând moral hazard și resentimente, potențial ducând la ieșiri sau colaps, de care vor beneficia Moscova și Beijing-ul.
Global, acest declin democratic - cu autocrații comandând o cotă mai mare din PIB decât democrațiile - subminează legitimitatea organizațiilor internaționale, așa cum notează Freedom House și Carnegie Endowment[7]. Influența Rusiei și Chinei accelerează backsliding-ul (regresia democratică), promovând modele autoritare în Balcani și Europa Centrală.
În concluzie, renunțarea la democrație în UE și NATO, manifestată prin dispariția de facto a veto-ului și ascensiunea deciziilor dominate de marii jucători, reflectă o adaptare la realitățile geopolitice dure.
Plecând de la contextul actual, care pune sub semnul întrebării pregătirea UE pentru centralizare și riscul transformării în imperiu, această evoluție oferă eficiență pe termen scurt, dar erodează coeziunea și legitimitatea pe termen lung.
Cu SUA retrăgându-se din rolul de gardian al democrației și cu autocrații în ascensiune, viitorul acestor structuri depinde de echilibrul între putere și principii.
Altfel, întrebarea "Ce să facem cu UE?" – și, prin extensie, cu NATO - va răsuna nu doar din exterior, ci și din interior, amenințând însăși esența alianțelor transatlantice.
Renunțarea la veto și centralizarea deciziei în UE și NATO sacrifică democrația internă pentru eficiență geopolitică, transformând alianțele din forumuri egalitare în mecanisme dominate de marii jucători.
Această Derivă Imperială erodează coeziunea și legitimitatea pe termen lung, lăsând viitorul transatlantic la mila puterii brute și a regresului democratic global.
[1] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/nato-cu-doua-viteze-solutie-sau-preludiu-la-2506762.html
[5] https://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/voting-system/qualified-majority/
[7] https://carnegieendowment.org/emissary/2025/12/global-democracy-ten-pivotal-cases