Reciclarea mitului „Marelui Om Alb”

Când eram copil, visam să fiu Tarzan. Nu e de mirare, pentru că generaţii întregi de tineri din toată lumea cresc cu acest mit. De fapt, acest idol infantil al Occidentului este unul dintre cele mai rezistente în timp - din 1912, când a apărut prima oară foiletonul, şi până la cea mai recentă versiune cinematografică, Tarzan exprimă ceea crede „omul alb” cu privire la propriul său rol în lume.

„Legenda lui Tarzan”, versiunea lui David Yates a vechii poveşti despre copilul crescut de gorile în jungla africană, demonstrează perenitatea acestei naraţiuni, etern reciclate. Filmul a avut, numai în România, încasări de peste 630 de mii de dolari şi, la nivel internaţional, a înregistrat vânzări de peste 263 de milioane de dolari. De fapt, de-a lungul timpului Tarzan a fost folosit în seriale de televiziune, desene animate, jocuri pe calculator, benzi desenate şi, mai ales, peste două sute de filme.  

Filmul lui Yates pare să fie o variantă „modernizată”, fie şi numai ţinând cont de scandalul mediatic despre sărutul homosexual dintre eroul principal şi duşmanul său de moarte – scena fiind scoasă din film datorită reacţiei negative a spectatorilor de probă. Mai mult, Tarzan are acum un însoţitor de culoare, în persoana lui George Washington Williams (jucat de Samuel Jackson) şi împreună luptă pentru eliminarea sclaviei din Congo, confruntându-se cu mult hulitul rege Leopold al Belgiei supranumit „călăul din Congo”. Într-adevăr, Leopold a masacrat peste 10 milioane de oameni în bazinul Congo, dar ce nu ne spune filmul este faptul că regele Belgiei a primit cadou aşa numita Republică Liberă Congo, pe care a exploatat-o după modelul tuturor imperialiştilor epocii, prin intermediul unor firme private şi cu ajutorul unei armate private.

Europenii, exploatatori, nu eroi

În fond, lumea în care trăim astăzi este rezultatul proceselor globalizatoare şi imperialiste care au culminat cu Conferinţa de la Berlin din 1884, prin care s-a făcut diviziunea colonială a Africii. În mai puţin de un deceniu, Africa a fost împărţită pe bucăţi între marile puteri europene şi, pretutindeni unde au ajuns, europenii nu s-au comportat ca nişte eroi civilizatori, ci ca nişte exploatatori. Sclavagismul practicat în Africa de către europeni, începând cu sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a reprezentat apogeul unei viziuni despre lume. Cu ajutorul armamentului modern şi prin intermediului tehnologiilor avansate ale industrialismului (trenul cu aburi, maşinile automatizate), europenii au exploatat fără scrupule resursele restului planetei. Înainte de al Doilea Război Mondial, Marea Britanie, care avea o populaţie de 45 de milioane de oameni, controla peste 470 de milioane de suflete.

Vedem cum, de fapt, Tarzan este purtătorul unei ideologii colonialiste, pe care o înţelegem dacă ne gândim că Edgar Rice Burroughs a publicat zecile nuvele despre acest erou chiar în perioada de maximă expansiune a puterilor imperiale.

Mitul britanicului care salvează popoare întregi din sclavie este cel puţin o construcţie ipocrită, dacă nu o proiecţie malignă.

Eroul lui Burroughs, chiar şi în cea mai recentă versiune din Legenda lui Tarzan, ilustrează de fapt modul cum gândesc europenii. Iar Edgar Rice Burroughs, care nu a ieşit niciodată din oraşul său natal, Chicago, proiectează imaginea unei ideologii.

Tarzan este o manifestare livrescă a darwinismului celui mai primitiv – bărbatul alb care ucide lei cu mâinile goale, supune animalele cele mai periculoase numai cu privirea şi domină mediul înconjurător nu este altceva decât expresia unei teorii rasiale. Chiar dacă abia a coborât din copaci, el îşi ia locul de membru al unei elitei sociale fără să fie contestat. Rolul şi poziţia nobilului britanic în sistemul de ierarhii este incontestabil, iar modul cum sunt prezentate triburile africane este pur şi simplu ofensator. Toţi trăiesc într-un stadiu de brutalitate şi lipsă de civilizaţie, numai omul alb, chiar şi când este crescut de animale, este nobil.

Tarzan întruchipează ideea superiorităţii intelectuale şi fizice a rasei albe – gentlemanul englez care cucereşte lumea prin abilităţile sale remarcabile, este o invenţie nocivă. De fapt, ştim din poveştile adevărate despre copiii crescuţi de animale că aceştia îşi redobândesc foarte greu abilităţile de vorbire şi cu atât mai puţin sunt în stare să devină lorzi englezi. De la Johnny Weismuller, care rămâne pentru mine modelul inegalabil al lui Tarzan, până la personaje precum cele jucate de Christoper Lambert şi, recent, de suedezul Alexander Skarsgård nu e altceva decât imperialistul cu faţă umană şi cu muşchii antrenaţi în sala de gimnastică. El este exploatatorul cel bun şi iubitor de natură, care îşi duce soţia să nască în mod natural, printre aborigeni şi care apără lumea, fiind, în acelaşi timp, superiorul ei.

Tarzan, arianul prin excelenţă

Supranumit Regele Junglei, Tarzan, chiar şi în versiunea Disney, este arianul prin excelenţă, un fel de proiecţie idealizată a tot ce înseamnă să fii născut în ţinuturile nordice ale continentului european. Superioritatea lui este indiscutabilă, de la marile gorile care îl acceptă ca pe un şef natural, până la băştinaşii care îl idolatrizează, omul alb este o creatură semi-divinită. El le este superior tuturor chiar şi din punct de vedere emoţional şi moral – vrea să îşi salveze mama adoptivă, maimuţa Kala, este plin de compasiune şi ia decizii etice în orice condiţii.  

Rezistenţa în timp a mitului omului alb care supravieţuieşte în mijlocul celor mai dificile condiţii demonstrează ceea ce Matthew Hughey descria în excelent documentatul său studiu despre acest gen de filme, drept mitul „mântuitorului alb” (aici un interviu cu Hughey pe acest subiect) Tarzan, prin excelenţă, este o manifestare a acestui „mântuitor” rasial, a eroului caucazian care salvează etnii sau rase de culoare ca şi când acestea nu ar putea să o facă singure. Ca şi Jake Sully din Avatar, „omul maimuţă” creat de Burroughs, apare în mijlocul băştinaşilor ca unica lor speranţă de mai bine, ca o adevărată binecuvântare a evoluţiei şi a civilizaţiei. Numai că efectele reale ale poveştii colonialismului nu sunt cele ale descendentului unui Lord britanic crescut de gorile, ci societăţile care astăzi exportă propriii lor „tarzani”. Aceşti tarzani ai fostelor colonii britanice sau franceze cred că au dreptul să se răzbune pe foştii (şi actualii) lor exploatatori. Poate că par nişte oameni maimuţă, dar seminţele a ceea ce vedem astăzi au fost semănate în urmă cu un secol. Iar reacţia europenilor şi a americanilor la conflictului post-colonial este şi ea în logica lui Tarzan - să alegem lideri puternici, care sunt în stare să domine lumea prin forţă fizică.

Uitaţi-vă la Donald Trump, care pare crescut de urangutani şi educat de cimpanzei. Dar asta nu îl împiedică să fie adorat de zeci milioane de oameni albi, care simt că îşi pierd supremaţia.