Orizont 2026: Post-secularism, criză axiologică și nevoia de bucurie autentică
0Sărbătorile de iarnă sunt, în mod tradițional, un timp al suspendării zgomotului, un răgaz pentru reflecție și regăsire. În acest an, însă, ele au venit într-un context mai dens ca oricând: o lume marcată de conflicte armate, tensiuni geopolitice, fragmentare socială și o criză de sens tot mai vizibilă.
Trăim într-o eră a „crizelor suprapuse" — economice, tehnologice, militare și culturale - iar pragul anului 2026 nu se anunță ca o simplă trecere calendaristică, ci ca o intrare într-un moment istoric de o complexitate aparte. În acest peisaj, nevoia de a identifica repere solide devine o chestiune nu doar de bunăstare, ci de supraviețuire existențială.
Participarea mea la întâlnirea cu Papa Leon la Vatican, pe 13 decembrie, și ulterior la cea de-a 33-a ediție a Concertului de Crăciun de la Vatican, mi-a oferit o contrapondere revelatoare acestui peisaj.
Atmosfera de bucurie autentică, de liniște interioară și comuniune reală, resimțită acolo, curentul intelectual de revalorizare a religiei, contrastează puternic cu rigiditatea, formalismul și adesea absența emoției vii care caracterizează multe întâlniri religioase din spațiul românesc.
Un exemplu grăitor a fost Sfințirea picturii (în mozaic) de la Catedrala Mântuirii Neamului pe 26 octombrie la București, eveniment grandios, la care am participat, dar organizat parcă doar pentru slujirea autosatisfacerii și selfi-uri. Deși gândit ca moment arhetipal, acesta a părut confiscat de o cultură a imaginii superficiale, unde esența spirituală a fost eclipsată de miza reprezentării.
Această diferență nu ține doar de stil sau protocol, ci de ceva mai profund: de existența sau absența reperelor vii. Așa cum remarcă Paul Aligică într-o analiză recentă despre religie și evoluția culturală[1], societățile nu pot funcționa pe termen lung doar pe baza procedurilor, regulilor sau tehnologiilor.
Ele au nevoie de repere simbolice, morale și spirituale care să dea coerență acțiunii umane și să ofere un sens comun. Fără acestea, comunicarea devine pur instrumentală, iar comunitățile se fragmentează în agregate de interese concurente.
Concertul de Crăciun de la Vatican, transmis în România pe 26 decembrie și urmărit de milioane de români, a fost mai mult decât un eveniment artistic. El a demonstrat că frumusețea și emoția pot crea punți acolo unde ideologiile ridică ziduri. Momente precum interpretarea tenorului Alin Stoica și a sopranei Stephanie Radu au demonstrat că emoția autentică, frumusețea și transcenderea pot crea un limbaj comun dincolo de ideologii sau granițe.
Aplauzele îndelungate, din sala de la Roma, nu au fost doar pentru performanță, ci pentru recunoașterea unei nevoi profunde, aceea de armonie și sens împărtășit. În acel moment, muzica a devenit un vehicul pentru o comunicare autentică, dovedind că transcenderea granițelor este posibilă atunci când mesajul pornește dintr-un „adevăr interior".
Această nevoie devine cu atât mai acută pe măsură ce ne apropiem de anul 2026, un an anticipat ca fiind unul al crizelor suprapuse: economice, tehnologice, militare și culturale.
Lumea nu mai cumpără produse sau servicii izolate, ci soluții integrate, iar aceste soluții presupun colaborare, încredere și comunicare autentică. Însă comunicarea autentică nu poate exista în absența valorilor comune. Aici se află miza centrală a momentului nostru istoric. Într-o lume saturată de „zgomot”, doar ceea ce este autentic mai poate genera încredere și colaborare.
[1] https://www.facebook.com/pauldragos.aligica 25.12.2025,11.48
Implicarea și participarea la evenimente a ROUNIT (platforma românilor de pretutindeni, condusă cu devoțiune de Eugen Terteleac) fără o miză materială, precum și acceptarea de către Sanctitatea Sa Papa Leon al XIV-lea a distincției simbolice de ambasador al românilor de peste hotare a conferit în acest decembrie autenticitatea și reperul necesar traversării momentelor de înstrăinare.
În mod paradoxal pentru mulți observatori, tocmai această criză generalizată de identitate a produs un fenomen neașteptat - reîntoarcerea religiei în discursul intelectual occidental.
Peter Savodnik, în articolul său How Intellectuals Found God, descrie modul în care figuri precum Jordan Peterson, Matthew Crawford, Peter Thiel sau chiar Elon Musk au început să trateze religia nu ca pe o relicvă a trecutului, ci ca pe o infrastructură de sens indispensabilă ordinii sociale[1].
Acești intelectuali nu „fug” de rațiune, ci constată limitele ei atunci când este ruptă de un cadru moral și simbolic.
Savodnik subliniază că secularismul radical a produs un vid axiologic, a demontat credințele tradiționale fără a le putea înlocui cu ceva echivalent. Rezultatul este o cultură a fragmentării, în care indivizii sunt liberi, dar dezorientați; conectați digital, dar izolați existențial. Reîntoarcerea către religie apare astfel ca o reacție de autoapărare culturală, nu ca un gest nostalgic.
Nathan Guy în articolul Some of Christianity’s Biggest Skeptics Are Becoming Vocal Converts[2], analizează convertiri recente ale unor intelectuali cunoscuți pentru scepticismul lor față de religie.
Cazuri precum Ayaan Hirsi Ali sau istoricul Tom Holland sunt revelatoare: nu emoția, ci argumentul filosofic și coerența morală a creștinismului i-au convins. Guy arată că valorile occidentale moderne - drepturile omului, demnitatea persoanei, egalitatea morală - sunt greu de susținut în absența fundamentului creștin care le-a generat.
Această redescoperire a rădăcinilor morale nu este un fenomen izolat, ci parte a unei schimbări culturale mai ample. Comment Magazine, analizând cartea lui Justin Brierley The Surprising Rebirth of Belief in God, vorbește despre o „renaștere surprinzătoare a credinței” în rândul intelectualilor contemporani[3]. Nu este vorba despre o revenire la religiozitatea naivă, ci despre o credință „post-seculară”, asumată după eșecul marilor narațiuni ideologice ale secolului XX.
Această perspectivă este completată de articolul God Is Back din American Thinker, care observă o renaștere discretă a credinței în rândul tinerilor și al elitelor intelectuale[4]. Autorul leagă acest fenomen de criza culturală profundă a Occidentului: relativismul, hiper-individualismul și tehnologizarea excesivă au erodat sensul comunitar. În acest context, religia reapare nu ca dogmă, ci ca limbaj al sensului și al speranței.
Cu toate acestea, pe măsură ce ne apropiem de 2026, bisericile și instituțiile tradiționale de sens se află în fața unei competiții neașteptate: ascensiunea Inteligenței Artificiale (AI). Dacă instituțiile religioase rămân captive în corupție, formalism sau mediocritate, ele riscă să fie înlocuite, în ochii publicului, de „acuratețea și seriozitatea" algoritmilor.
AI-ul nu este coruptibil în sensul uman, nu obosește și poate oferi răspunsuri etice bazate pe întreaga cunoaștere a umanității. Totuși, AI-ul nu poate oferi „ecoul interior" și nici pacea care se cultivă în inimă.
Biserica are șansa de a supraviețui și de a redeveni relevantă doar dacă alege o repoziționare activă. Aceasta presupune o trecere de la „slujirea imposturii" la o slujire bazată pe adevăr și vulnerabilitate asumată.
Într-un climat social polarizat, bisericile trebuie să devină „ancore etice". Dacă religia reapare în rândul elitelor nu ca dogmă, ci ca limbaj al speranței, instituțiile trebuie să fie capabile să susțină acest dialog.
Toate aceste analize converg spre aceeași concluzie: lumea noastră suferă nu doar de crize materiale, ci de o criză a reperelor. Iar fără repere, comunicarea devine zgomot, iar cooperarea – imposibilă.
În articolul Etica sărbătorilor și ecoul păcii din inimile copiilor[5] am subliniat exact acest lucru: pacea nu este un concept abstract, ci o stare interioară care se învață, se transmite și se cultivă încă din copilărie. Fără acest „ecou interior”, discursurile despre pace rămân simple exerciții retorice.
În acest sens, experiența mea la Vatican devine simbolică. Bucuria autentică a întâlnirii cu Suveranul Pontif și emoția concertului nu au fost produse de o strategie de comunicare, ci de congruența dintre mesaj și trăire.
Comunicarea autentică nu este un lux rezervat perioadelor de prosperitate, ci o necesitate vitală în momentele de restriște. Ea presupune această congruență: atunci când ceea ce spunem este susținut de ceea ce suntem, comunicarea încetează să mai fie un instrument de manipulare și devine un act de comuniune.
Aceasta este lecția fundamentală pentru anul 2026: nu vom putea construi soluții reale – fie ele politice, economice sau tehnologice – fără o reconectare la valori fundamentale și la o comunicare care pornește din adevăr interior.
Reperele nu sunt obstacole în calea progresului, ci condiția lui. Valorile nu limitează libertatea, ci îi dau direcție, salvând-o de a deveni un simplu arbitrar. Iar comunicarea autentică nu este un lux al vremurilor bune, ci o necesitate vitală în vremuri de criză. În absența lor, riscăm să intrăm într-o epocă a soluțiilor eficiente, dar lipsite de sens; a colaborărilor formale, dar lipsite de încredere.
În pragul anului 2026, poate cea mai importantă întrebare nu este ce tehnologii vom dezvolta sau ce alianțe vom construi, ci dacă vom avea reperele morale și spirituale necesare pentru a le folosi în mod responsabil.
Eșecul marilor narațiuni ideologice ale secolului XX ne-a lăsat într-o eră „post-seculară", unde credința este redescoperită nu din naivitate, ci din necesitate. Răspunsul la această întrebare va defini nu doar succesul nostru economic sau strategic, ci însăși umanitatea noastră.
Provocarea anului care vine va fi să transformăm discursul despre valori într-o trăire vie, trecând de la „zgomotul" procedurilor la „armonia" unei existențe cu sens.
[2] https://www.christianitytoday.com/2024/09/christianity-biggest-skeptics-becoming-vocal-converts/
[3] https://www.amazon.com/Surprising-Rebirth-Belief-God-Christianity/dp/1496466772
[4] https://www.americanthinker.com/articles/2025/11/at_2025_11_24.html
[5] https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/rounit-etica-sarbatorilor-si-ecoul-pacii-din-2494026.html