O statuie pentru domnul Năstase

Fac un pariu cu dumneavoastră! Dacă, mâine, domnul Adrian Năstase ar candida la Preşedinţie, ar avea toate şansele să câştige. Poate chiar detaşat.

De ce? Pentru că aşa suntem noi, românii. Un popor care are nevoie de voievozi. Şi cu cât sunt mai răi, cu atât ne plac mai tare. Ce valori? Ce adevăr? Ce ruşine?

Domnul Năstase a fost condamnat. Şi-a ispăşit pedeapsa – dreaptă, nedreaptă. Şi-a făcut datoria faţă de societate. Ce face, însă, societatea mai departe este de-a dreptul halucinant. Am făcut cu toţii circ, vara trecută, la condamnarea fostului premier. Mai ţineţi minte telenovela naţională, propagată cu o viteză uluitoare de jurnalişti, despre un om împuşcat, aflat pe moarte, dar perfect conştient? Mai ţineţi minte fularul Burberry, legat tacticos în jurul gâtului? Dar testamentul lui Năstase, pe care-l aşteptam cu toţii, cu gurile căscate la ecrane? Nimic nu mai conta! Nici ”Trofeul calităţii”, pe care îl tocasem pe toate părţile, ani la rând. Nici milionul şi ceva de euro, despre care judecătorii au decis că fostul premier l-a adunat ilegal în campania electorală din 2004. Nu mai conta nici că, de fapt, Năstase nu era mort. Pentru noi murise! Noi ne doream circ! Circul complet, cu bocete, râsete şi mahala în direct.

Adrian Năstase a fost eliberat. Circul s-a declanşat. Din nou! Privesc înmărmurită la antene şi realităţi. Comentarii grele. Analişti profunzi, pro sau contra, mai toţi pătimaşi. Jurnalişti care i se pun la picioare pentru o mică, oricât de mică, declaraţie. Mulţimea fericită vrea să îl atingă. Lacrimi, ţipete de bucurie, susţinători înfocaţi, braţe de flori lipite de zidul vilei din Zambaccian. Năstase ne face elegant din mână, ne promite detalii, dar peste câteva zile. Audienţele cresc. Ţara e fericită! Avem ce discuta! Avem, din nou, de ce trăi!

Într-o singură zi, poporul român, de la mic la mare, de la alegător la politician, a atins culmile ridicolului. Din mijlocul şantierului de la metrou, domnul ministru Relu Fenechiu n-a ratat momentul să ne mai surprindă o dată. În opinia domniei sale, România „este o ţară care greşeşte foarte mult”. De ce? Ne-a explicat tot dumnealui, cu argumente parcă desprinse din propriul cod penal: întrucât a condamna un fost premier „pentru o chestiune pe care mulţi politicieni au făcut-o este o greşeală”. Altfel spus, ce mai contează fapta? Dacă toţi fură, atunci nu se mai pune! Dacă toţi ucid, de ce să ne mai obosim să căutăm asasinii?

Până să înţelegem, însă, legile proprii ale ministrului de la Transporturi, şeful Consiliului Judeţean Prahova ne-a predat, ieri, o lecţie de istorie fabuloasă. Fericit că Năstase a scăpat de gratii, Mircea Cosma ne-a asigurat că fostul premier are şansa să devină “o legendă vie, pentru că s-a purificat prin suferinţă”. Ba, mai mult, fără doar şi poate, soarta lui Năstase e comparabilă cu cea a lui Mihai Viteazul. A domnitorului însuşi! Inutil să vă spun mai departe argumentele analogiei, demne de filmele comice, ale alesului din Prahova. Inutil pentru că, oricum, românii n-ar zâmbi. Ba, cine ştie?, poate ne-am îmbulzi să ridicăm statui! Să rescriem istorii. Să fabricăm eroi, realităţi. Să facem ce ştim noi, românii, mai bine: să ne minţim şi să credem cu sfinţenie în propriile minciuni.