Ne desfiinţăm
0Cea mai mare izbîndă a degradării e să-şi facă uitaţi părinţii. Asta e totuna cu a spune că Gabriel Oprea şi abatorul Colectiv, Apuseni, Siutghiol nu sînt inexplicabili sau accidentali. Şi totuşi, mormanul de comentatori trîntiţi la pămînt de uimire lasă impresia că toate ororile recente sînt o mare noutate.
Cine crede aşa ceva suferă de naivitate în formă agravată sau e, pur şi simplu, neatent la lumea în care trăieşte. Oprea, de pildă, e un caz tipic de tiran urcat din căzătură. Dar asta nu-l face aparte sau cap de drum. Gabriel Oprea – militarul de iarmaroc, doctorul cu semnătură digitală la inelar, patriotul de zahana – e cristalizarea unei lungi istorii comune de alterare şi viclenie. Ceea ce nu-l scuză pe Oprea dar ne dă şansa de a cîntări lumea care l-a creat.
Istoria josniciei româneşti poate umple o bibliotecă şi ţine în viaţă o universitate. N-are rost să fim academici. Putem sări peste preistorie. Faza clasică e îndeajuns de recentă şi instructivă.
Dacă vrem cu adevărat să înţelegem cum am ajuns la Oprea şi la infernul de la Colectiv, putem porni din nenumărate locuri şi de la tot atîtea fapte murdare. În toate aceste împrejurări fondatoare domneşte cruzimea faţă de învinşi, căzuţi şi omul de rînd. Lîngă ea e de găsit, neapărat, patima ciocoiască a şefiei şi, imediat după ea, dorul de destrăbălare cu însemne boiereşti.
Mai aplicat. N-ar trebui să uităm că acel ceva pe care l-am botezat revoluţie a început cu execuţia lui Ceauşescu. Asta spune că, pe la noi, slugile ling şi stau la pîndă. Cînd stăpînul şchioapătă sau slăbeşte, te dai la o parte sau înfigi cuţitul. Neagu Djuvara povesteşte într-o carte prea puţin citită cum se beleau domnii fanarioţi sub ochii curtenilor gata să dea o mînă de ajutor călăului trimis de la Stambul. Mai aproape de noi, cazul Crăiniceanu – Frumuşanu spune că viaţa celor mici e scurtă, ieftină şi inutilă. Cînd e vorba de grupuri mari, procedura e diferită. Dosarul Mineriadei e, din cînd în cînd, plimbat între televiziuni şi tribunale. După care se întoarce în fişet, la îngălbenit. În urmă, rămîne o singură remuşcare. Măcelarii din iunie '90 regretă că pe atunci nu existau drone şi au fost nevoiţi să cheme minerii.
Între obiceiurile stricate care fac legea în lumea cu care tocmai cădem, niciunul nu dă o dependenţă mai mare decît împăunarea. Ridicaţi prin propria neştiinţă din şanţ, noii şefi au pretenţii năpraznice. Mai întîi şi mai întîi, vor să se vopsească boieri. Poftesc, adică, la neamul de soi şi la cultura subţire. Primul doctorat din salba Elenei Ceauşescu a fost dăruit în 1973. Oprea a curs pe toboganul deschis de savanta cu coc şi lărgit de crema proştilor de vază ai democraţiei. Numai morţii şi foştii lor şoferi au rămas fără doctorat în administraţia şi politica românească. Oprea a făcut un pas în plus. A umilit neruşinarea cu o neruşinare mai mare: e el însuşi conducător de doctorat şi împrăştie diplome printre confraţii de tîmpenie.
Dacă vreun loc pe lume poate fi recunoscut din satelit şi nu e Marele Zid chinezesc, atunci e vorba de România. E locul în care se văd cu ochiul liber, din spaţiu, păduri enorme de copaci încovoiaţi, cu scroafe în vîrf. La o privire mai atentă, se poate vedea de asemenea că România e locul în care numai comunele fără gară n-au Universitate.
Prostia românească a ajuns la zenit. Ieşim din lume în mod ruşinos. Fără s-o ştim, ne desfiinţăm.
Ce nu se desluşeşte de sus e la fel de intersant. Hoţia şi minciuna joasă, de tîrîtoare uleioasă, au cucerit viaţa, de la vlădică la converşi. Aţi auzit de schema cu două femei înlăcrimate care te opresc pe stradă şi-ţi dau un măr sau nişte biscuiţi de sufletul răposatei lor fiice şi nepoate? Pînă vă dumiriţi, e bine să staţi cu mîna pe geantă! Să nu uităm nici contribuţia oamenilor de bine pîn' la mine. Iată un prieten, frate – combatant pentru democraţie şi dreptate care te abordează cum ai atins o funcţie, după socoteala lui, atotputernică. Te aşteaptă răbdător la poartă sau te cheamă la o bere, să mai vorbim şi noi ca băieţii! După a treia frază şi a doua halbă, afli că n-ai cum să-l refuzi. Are şi el o mîndreţe de fată care a făcut, ca tot românul, studii europene. Nu se poate să nu-i găseşti un loc la DRPNABRT. Dacă dai tu un telefon e îndeajuns! E un copil excepţional! O să vezi! Hai, mă, că ne cunoaştem de atîta vreme! Îl refuzi. Peste două zile, tot cartierul ştie că te-ai oferit să angajezi fata doar dacă acceptă să o cunoşti mai îndeaproape.
Să ne întoarcem la Oprea al nostru. Nu-i departe. Cu el am atins fundul şi acolo vom rămîne multă vreme. Omul se crede, probabil, o victimă. În fond, cu ce e el mai vinovat decît alţii? Asta, într-o lume în care sondajele se vînd şi se cumpără, moderatorii tv fac morală cu geanta de bani sub scaun, Victor Ponta a fost prim-ministru deşi suferă de minciună canceroasă, iar procurorii relansează sfînta dreptate cu anabolizanţi: am stat pe vine 20 de ani şi acum doborîm recordul mondial la suta de metri plat în preventiv.
Soiul nu va pieri. Pentru că e la el acasă. În schimb, va pieri, fără să dispară de pe hartă, România. O ţară condusă de ageamii făloşi conduşi de servicii secrete şi procurori nu mai puţin nătărări. Prostia românească a ajuns la zenit. Ieşim din lume în mod ruşinos. Fără s-o ştim, ne desfiinţăm.