Musafiri pe noptieră. Glumele lui Dumnezeu şi Povestea Alionei

Cândva, m-am lăsat găsită de un bărbat care m-a învăţat că suntem legaţi de alegerile noastre. Eu l-am învăţat însă ceva mai mult: suntem îndatoraţi greşelilor noastre. Aşa că am înţeles-o pe Aliona când a venit la mine cu o poveste în suflet şi alta în dinţi. Acum, publicarea poveştii ei e un sfert din preţul corect pe care trebuie să îl plătească pentru morala cu linguriţa.

PROLOG

Câteodată, nu ai nevoie de cineva care să te înveţe cum să îţi trăieşti sinele, ci cum să îl joci pe al altora.

Cândva, m-am lăsat găsită de un bărbat care m-a învăţat că suntem legaţi de alegerile noastre. Eu l-am învăţat însă ceva mai mult: suntem îndatoraţi greşelilor noastre.

Amândoi am înţeles însă că nu există glorii, ci doar revolte. Printre toate astea, trebuie să îţi găseşti locul tău de reculegere, bucata de pământ în care să prinzi rădăcini; iar dacă eşti norocos, vei găsi pe cineva care va vrea să prindă rădăcini cu tine şi să rămână. Ne-a făcut lecţia asta fericiţi măcar pe unul dintre noi? Da. Era suficient? Pentru moment, cu siguranţă. Pot doi oameni care îşi trăiesc fericirea în momente diferite să fie fericiţi împreună? Întotdeauna, câtă vreme sunt fericiţi unul pentru celălalt.

Mă uit la cei din jurul meu şi uneori nu înţeleg de ce iubirea lor perfectă sfârşeşte prin a ajunge cea mai bună glumă a lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, priveşti la ei şi găseşti natura în plină decandeţă: de la tovărăşii spumoase, ajung să nu îşi mai vorbească niciodată, făcând dintr-o istorie trâmbiţată împreună un banc sec. De aceea, mi-am înţeles prietena când a venit la mine cu o poveste în suflet şi una în dinţi, cu o întâmplare de povestit şi cu o păţanie scrisă.

POVESTEA ALIONEI

I-am spus Alionei că viaţa nu e o carte chic, pe care o citeşti ori ţi-o închipui între două trenuri. Uneori, stai o viaţă pe un peron aşteptând ceva ce n-o să vină.

Dar ea îşi jelea în continuare sceneta ei cu Mizerabili, şi pe bună dreptate.

Se îmbolnăvise grav în ultimul an, renunţase la o slujbă pentru care alţii şi-ar fi vândut sufletul, venise într-un petec de oraş care nu îi dădea decât o claustrofobă senzaţie de ticsire omenească, dar în care reuşise, cu mâna ei, să îşi facă un loc de muncă în care nu se plafona, îşi continua activitatea obişnuită şi chiar putea să lucreze, mai liniştit, pe câteva teze. În felul ei, reuşea să rămână originală oriunde pe pământ.

Dar făcuse toate astea pentru că iubea un individ cu tot atâtea feţe cât un paralelipiped.

Fireşte, avea să îşi dea seama de geometria lui sentimentală  mai târziu, după ce el îi promisese că se va uita la relaţia lor în mod serios, văzând până unde merită încercarea lor. Şi ea venise tot de dragul unei încercări, iar într-un fel, era timpul pentru asta. Când ai un palmares bogat şi un suflet sterp, te apucă o aiuristică nevoie a echilibrului.

Îl iubea pentru că îşi respecta relaţiile trecute şi nu vorbea despre ele. Îl iubea pentru linişte, ba chiar şi pentru comoditatea lui care părea morală, de vreme ce nu deranja pe nimeni, pentru şarmul infantil deseori şi pentru savoarea cu care îşi mânca viaţa. O învăţase şi pe ea cum se degustă iubirea: ca pe un vin vechi şi bun, ca pe un Coin Perdu, al cărui buchet îl inhalezi numai o dată ca să îl vrei pentru toată viaţa. Aliona nu l-a vrut niciodată în viaţa ei, şi nu neapărat pe el. Nu mai voia pe nimeni să îi muşte din oaza ei de linişte, să îi distrugă încrederea şi-aşa ruginită în trubadurii care roiau în jurul ei. I-l prezentase însă cineva care i-a reamintit că bărbatul trebuie să fie puţin mai frumos ca necuratul, dar ea a găsit şi a scos frumosul din el, din bărbatul care i-a intrat la suflet şi a rămas acolo ceva vreme, înţelegând-o.

Cu el, era ocrotită. Şi era bine că cineva o pusese la adăpost de toate, mai ales de ea însăşi.

Dar într-o zi l-a întrebat dacă nu cumva e bizar faptul că le e atât de bine. Iar „încotro?” l-a adus pe „de ce?”. Atunci el şi-a amintit că ar avea un „ce-ar fi fost dacă” în suflet, iar ea i-a zis să se ducă să şi-l împlinească. Iar dacă e să fie cu har, or să fie împreună oricum.

Îi iubise însă tocmai pentru că mai întâi i-a fost bun prieten şi ţinea fierbinte umanitatea din ea, iar mai apoi i-a fost bărbat.

Dar Cealaltă n-a respectat tăcerea lui, a vrut neapărat ca ea să ştie că îi suflase în ceafă tot timpul ăsta, că avea o scânteie cu care îl zgândărea când şi când, că ea jucase dublu odată şi acum voia să vadă şi cum e tête-à-tête. El nu ştie asta. Nu ştie că ea a răbufnit, că nu îi plăcea să stea în anonimatul care cel puţin moral, i se potrivea foarte bine. Cealaltă a strigat că ea e a doua femeie din viaţa lui. A strigat suficient cât să audă Aliona, dar nu a strigat către ea.  

Într-o zi, Aliona a pus într-o nucă toţi miejii risipiţi prin gândurile ei. Refuzase să o facă mai devreme nu pentru că rezultatul n-ar fi fost vrednic de caracterul ei, ci nedemn de firea lui. S-a dus şi i-a spus că ştie tot. Iar el s-a făcut de o culoare cu pământul, recunoscând că a vrut să o protejeze, dar de fapt, a rănit-o cu o minciună ambalată ca omisiune. E o tehnică fashionable, mulţi o folosesc ca să evite „păcatul”.

Apoi, Aliona a venit la mine. Cu punga de pastile după ea, cu inima ticăind a ceasuri vechi prăfuite în anticariate. S-a aşezat în fotoliu şi mi-a arătat trei cutii mari de hârtii pe care le cărase într-o urbană acrobaţie pe scările blocului meu, de la maşina pe care o condusese doar instinctiv până la uşa casei mele. M-am uitat şi am înţeles durerea ei, pentru că fusese şi durerea mea.

Aliona scria. Scria ca să trăiască. Scria mult şi scria făcându-i pe alţii nemuritori. Nu scria ficţiune, probabil defect profesional, ci doar multă eseistică şi romane cu caracter biografic, care erau de fapt relatări loiale ale întâmplărilor celor dragi. Încă de pe vremea când el se ţinea de capul ei, ea a început să scrie. Are toate amintirile fidele, înşirate fără scăpare, în zeci de pagini, mici oglinzi scrise ale lor, cât Tolstoi, Bulgakov şi Dostoievski la un loc.

Era o grafomană şi avea să moară într-o zi din cauza asta. Selectase de acolo numai câteva pagini, cât o cărţulie decentă, şi i le dăduse sortitului să o citească. Dar numai pentru ochii lui. El însă, fără să o întrebe, i-a dat-o Celeilalte, care a luat-o şi a citit-o fără ruşine, rând cu rând, spicuind pe ici pe colo că unele lucruri nu i-au convenit. Era ca şi cum relaţia asta ar fi fost împărţită la trei tot timpul, era o crimă în sine. Aliona credea că dacă Cealaltă l-ar fi iubit, nu i-ar fi păsat de ce s-a întâmplat vreodată în viaţa lui, mai ales că avea habar cât de cât, cunoscând-o pe femeia care i-a fost alături, că a lua parte la ceva ce e între doi oameni ca şi când te-ai uita pe gaura cheii nu e în regulă. Nu se face. Câtă vreme ea îl avea ca suflet alături, nu a vrut niciodată să publice vreun rând. Nu, nu. Erau pentru memoria ei, de dragul lui, era taina lor scrisă, iar el se presupune că nu ar fi vorbit niciodată despre asta cu altcineva, că doar asta iubea la el. Respectul, decenţa, cuviinţa. Nu l-ar fi pus niciodată în pantofii celui urmărit pe gaura cheii. 

Acum, Aliona avea ochii mari şi gura uscată, se uita la mine fantomatic, iar eu tot ce am putut să îi spun e că uneori avem „musafiri pe noptieră”. Şi eu scriu şi ştiu bine cum e cu lucrurile astea. Dar pe faţa ei era o tragedie luminată şi tot ce putea face era să o ascult.

Când Aliona venise în oraşul în care nu prea mai avea pe nimeni, se bucurase că Cealaltă îi era o bună amică şi că ar fi putut uneori să o scoată la teatru şi la o cafea, la o galerie de artă sau într-un parc. Odată, chiar de onomastica Alionei, când încă fata mea era împreună cu bărbatul plin de tăceri, a ieşit cu Cealaltă la un pahar. Acolo, chipul din faţa ei i-a spus că simte o răvăşire sufletească, un dubiu obsedant şi dureros, o nestatornicie pentru cel cu care era împreună de câţiva ani. A menţionat, în treacăt, că mai există un suflet care a sprijinit-o când i-a fost mai greu, când fusese înşelată, când toţi ştiau adevărul şi călcăturile strâmbe ale iubitului ei, şi ea nu ştia nimic. Se gândea la nostalgie la sufletul care îi ţinuse de urât şi care o alinase ca un bun prieten. Iar Aliona a sfătuit-o să nu ţină lângă ea un bărbat atâţia ani doar pentru că e dependentă afectiv, pentru că singurătatea e grea. Să îi dea drumul, să stea puţin singură, să se adune, să meargă, dacă simte nevoia, la sufletul cu consolări.

Oricum, Aliona îi ghicise pe lângă firea posomorâtă, cu care emaptiza, capriciile, micile apucături de copil care fac să ţii un om lângă tine dar tu să nu fi lângă el, nici cu mintea, nici cu sufletul, doar cu trupul, asta doar ca să nu rămâi singur. Sau poate îl iubea pe bărbatul cu care fusese atâţia ani, dar nu ştia cum arată dragostea, nu era pregătită pentru mari decizii, avea nevoie doar de aer. Îi spusese însă Alionei că ea nu ar fi mers în viaţa ei după un bărbat şi că nu se merită. Iar Aliona a ţinut minte. Aşa cum a ţinut minte că sufletul bun şi umărul pe care plânsese Cealaltă era parte din mâna pe care o ţinea într-a ei. Era acelaşi bărbat.

Acum, îşi vărsa ţinerea de minte cu hârtiile ticsite în cutii la picioarele ei, pironite în cruce, şi povestea prinzând în palmă un fir logic. Am întrebat-o ce o necăjeşte cel mai tare. Mi-a spus că exact ce Celeilalte nu îi plăcuse, exact asta i-a făcut ei. O minţise cu o amiciţie pe care Aliona o preţuia pentru că era în felul ei naivă şi se agăţa de oamenii pe care îi vedea măcar cu un sâmbure buni. Mai mult decât atât, o vorbise de rău fără ca ea să fie de faţă, fără să aibă vreun motiv. O deranja prietenia Alionei rămasă cu bărbatul pe care îl încurcase cu capriciile de femeie nehotărâtă, iar acum urla, pe ici şi colo, că Aliona trebuie să nu îi mai răspundă la telefoane, să nu îi mai scrie niciodată. Cealaltă era necinstită. Spusese că bărbatul pe care Aliona îl iubea o caută doar din bun simţ, doar pentru că trebuie să dea bună ziua unei femei care fusese atât de bună cu el. Era o datorie cu care trăia la pachet, era un sentiment de gratitudine de care nu se putea dezlega. Dar că ea trebuie să plece de lângă el pentru ca inculpatul să îşi refacă viaţa. Să poată merge mai departe.

Pe Aliona o durea însă altceva. Deşi ea îi spusese lui să se ducă şi să îşi satisfacă întrebarea, să vadă „ce-ar fi fost dacă” cu oricine ar fi fost umbra despre care el nu spunea decât că nu o cunoaşte pe Aliona, ei bine, el o minţise. Nu îi spusese că mizeria stătea sub preşul ei de atâta vreme. Iar ea reuşise să îl facă, din diferite pricini, să nu îi mai vorbească Alionei. Cândva, Aliona îl întrebase ce ar face dacă într-o zi, femeia din viaţa lui l-ar ruga să înceteze buna prietenie dintre ei doar pentru că ea e fosta iubită, situaţia stânjenind cumva actualul partener de viaţă. Iar el a spus că e cu neputinţă: niciodată n-ar jertfi o prietenie frumoasă astfel şi nici n-ar face asta unui suflet care i-a purtat de grijă şi a avut o benefică influenţă asupra lui. Nu unui suflet care îi făcea visele realitate şi îl făcea să creadă în el.  Aliona putea să ierte că a minţit, că a fost slab, că a greşit. Ba chiar că a jignit-o tacit cu unele gesturi. Dar nu putea să ierte faptul că nu îi mai vorbea doar pentru că „altcineva trage de el”, doar pentru că Cealaltă i-a sugerat, cu multă amicalitate, că e mai bine ca o perioadă să nu îi mai vorbească deloc. Într-un fel, Aliona şi-o făcuse cu mâna ei, nu trebuia să facă pe psihologul în afara orelor de program. Dar avea darul ei, al iscodelii, al spunerii lucrurilor pe nume.

N-am putut să îi spun altceva Alionei decât că astea sunt glumele lui Dumnezeu. Câteodată, Dumnezeu uită să zâmbească şi râde, iar atunci se face un cutremur, ca cel din viaţa ei. Cât despre musafirii de pe noptieră, o carte poate fi scrisă doar pentru un singur om şi oricare altul o citeşte poate să nu înţeleagă nimic.  Lucrurile sunt sălbatice, dar tocmai pentru că sunt astfel şi deci, primitive, sunt simple.

A plecat de la mine amărâtă. La câteva zile, avusese o nouă cădere. Dar acum, ştie că trăieşte cu o sete de dreptate, şi mai bine zis, cu o poftă de morală. S-a decis să publice toate miile de pagini, dar fără să schimbe numele protagoniştilor, aşa cum el îi ceruse mai demult, cu rugămintea de a da spre tipar manuscrisele pe care le citise şi care îi plăceau nespus, pentru că „îl prindeau”, dincolo de talentul cu care erau scrise. Aliona crede că de vreme ce ei nu îşi mai vorbesc, de vreme ce omenia a ajuns pe strada lor micrometrică, înseamnă că restul nu mai contează. O să publice paginile în care ea şi el au o poveste de viaţă şi un nume. Numele real. Cealaltă rămâne o nenumită, o umbră, pentru că asta a fost tot timpul.

E un sfert din preţul corect pe care trebuie să îl plătească pentru morala cu linguriţa.

EPILOG

            Cele mai frumoase poveşti de viaţă sunt nu cele de iubire, ci cele de prietenie. Jumătate dintre oamenii care se ţin de mână pe stradă sunt doar cupluri pentru că au în vedere numai primul tip de poveste.

Doliul psihologic al Alionei e din alt sertar: ei nu i-a dispărut un iubit, ci i-a murit un prieten.

Omul desparte ceea ce viaţa adună uneori din orogliu ori din pulsiunile egoiste ale vremii.

Ca să poţi râde cot la cot cu Dumnezeu despre asta, trebuie să fii resemnat înaintea destinului. O poveste bine spusă, îţi scrie de la sine măcar jumătate din finalul meritat. E bine ca râsul să fie doar al celor ce înţeleg şi zâmbetul al celor care mai au până îşi aduc aminte că glumele au şi umor negru.