Mesaj de adio

Astăzi îmi este frică şi ruşine că sunt om. Ne amăgim cu o presupusă ordine dată de bucata de pâine aşezată pe masă, de haina scumpă din dulap şi de maşina din faţa casei.

Ieri am aruncat o bucată de pâine. Am îngropat-o în coşul de gunoi.

Ieri, o mamă din Somalia şi-a băgat copilul de trei ani în pământ. A turnat ţărână deasupra şi a plecat mai departe. Ieri, magnatul George Soros a anunţat că nu are de gând să cumpere nimic. Îşi ţine miliardele la saltea şi le numără rânjind în fiecare seară. Ieri, când scriam aceste cuvinte, 17.063 de oameni muriseră de foame. Şi era mijlocul zilei. Ieri, Hawa Muya, o femeie din Africa, a mers kilometri pe jos în căutare de apă şi hrană. Ieri, Dumitru Simionescu, un agricultor din Băleni, Dâmboviţa, a ales să lase să putrezească în pământ trei tone de morcov. Nu are cine să i le cumpere. Ieri, 400.000 de suflete din tabăra de refugiaţi din Dagahaley aşteptau un pumn de făină şi o cană cu apă.

Astăzi îmi este frică şi ruşine că sunt om. Lumea e un teatru al absurdului. Ne facem fiecare ordine în jurul nostru. Sau, mai bine zis, ne amăgim cu o presupusă ordine dată de bucata de pâine aşezată pe masă, de haina scumpă din dulap şi de maşina din faţa casei. Credem că putem cunoaşte lumea din vârful tastelor, cu ochii pironiţi în cărţi, pagini de net şi emisiuni TV. Dar nu sunt decât surogate construite pentru minţi hapsâne de stări de bine.

Nu am dreptul să mă plâng. Fac parte din această lume şi, alături de cei care îşi boiesc viaţa de fiecare zi cu imagini false, particip activ la cultivarea iluziilor. Dar am dreptul să deschid ochii. Să îmi dau seama că ceea ce fac nu e în regulă. Că starea mea de bine nu se calculează în lungimea bonului fiscal de la supermarket. Că războaiele cu jigodiile care te sugrumă în fiecare zi sunt inutile. Că victoria în aceste lupte nu e decât o altă himeră care se destramă la primul colţ de stradă.

Într-o parte sunt adunate bogăţii nemăsurate. Se joacă şi se dănţuie în ritmuri de NEW AGE, cu siguranţa de stăpâni ai lumii. Se tipăresc bani şi se transformă în garnituri lungi de tren care transportă utopii ale zilei de mâine. Şi noi aşteptăm în gări, cu gurile larg deschise, să le prindem atunci când marele păpuşar le va arunca din mers. În altă parte nu există cal de fier. Ci doar praf şi semeni care îşi caută fărâma de mâncare şi picătura de apă. Uitaţi de toţi Dumnezeii, dau hrană pământului trupurile lor şi ale copiilor aduşi într-o lume absurdă.

Îmi este frică şi ruşine că sunt om. Însă ţin strâns în pumni un fir subţire. Tocmai pentru că acea fiinţă slabă şi amărâtă, rămasă în cutia blestematei Pandore, e singura care ne defineşte. Speranţa. Noi, oamenii, avem darul de a alege. De a spune NU, de a schimba drumul, de a ne schimba. Şi pot începe chiar de azi, ziua de la care nu voi mai arunca nicio coajă de pâine.