INTERVIU Actriţa Emőke Kató: „Dragă, degeaba eşti talentată dacă nu ai noroc”

Emőke Kató este una dintre actriţele iubite şi apreciate ale Teatrului Maghiar de Stat Cluj, unde a început să joace încă de pe vremea studenţiei. Primul spectacol la care a lucrat, în anul II de facultate, a fost Crima de pe strada Lourcine de Labiche, pus în scenă de Vlad Mugur. De la el a învăţat să aibă încredere în regizor şi să se lase pe mâna lui.

După terminarea studiilor, a decis să plece la Teatrul de Nord din Satu Mare, Compania „György Harag”, pentru a schimba locul – la liceu a avut un profesor de matematică care i-a spus că „atunci când eşti foarte tânăr trebuie să stai maximum patru-cinci ani într-un loc şi apoi să te muţi”. După revenirea la Cluj, Andrei Şerban a distribuit-o în Karin din spectacolul Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman, un rol care a pus-o în valoare.

Mirela Sandu: Când te-ai gândit prima oară că vrei să faci teatru?

Emőke Kató: Când eram în clasa a XII-a, până atunci voiam să dau la psihologie. Aveam o prietenă care îşi dorea să se facă actriţă, mergea la concursuri, recitaluri de poezie etc. M-a întrebat de ce nu dau şi eu la actorie.

M.S.: Şi i-ai ascultat sfatul?

E.K.: M-am decis cu două săptămâni înainte de examen. Aşa că am avut foarte puţin timp pentru pregătire şi lucrul acesta s-a văzut în faţa comisiei. Am dat examen la Târgu Mureş şi am picat. Attila Gasparik şi Levente Kovács, care erau profesori acolo, mi-au spus să dau şi anul următor. Pe atunci, primele două persoane de sub linie puteau să meargă să facă figuraţie la Teatrul Maghiar din Timişoara sau la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe. M-am dus la Timişoara. Am stat acolo un an şi am avut şansa să primesc roluri mari, Nataşa din Azilul de noapte de Maxim Gorki, spre exemplu. Începuse să-mi placă. Directorul din acea perioadă, András Demeter, m-a rugat să fac facultatea de teatru. Între timp, obţinusem o bursă de un an la o universitate particulară de actorie din Ungaria. Am stat acolo un timp, apoi am decis să mă întorc, deşi mi-a plăcut foarte mult perioada petrecută acolo. M-am gândit că o şcoală acreditată de stat este mai potrivită. Apoi, mama era bolnavă şi mi-am zis că e mai bine să fiu mai aproape de casă. Am dat examen la Cluj şi am intrat la clasa Salat Lehel şi Dimeny Aron.

Actriţă şi cântăreaţă în „L-am servit pe regele Angliei”  de Bohumil Hrabal, regia: Michal Dočekal

M.S.: Te-ai acomodat din prima la Cluj?

E.K.: Eram copil... îmi plăcea totul foarte mult. Îmi amintesc cu plăcere de prietenii mei din acea perioadă. Facultatea nu prea avea spaţii. Noi aveam o „sală de criză”, se numea aşa pentru că pe unul dintre pereţi era un tablou de Kriza Agnes. Sala se afla la Teatrul Maghiar, la etaj, în faţa toaletei. Oamenilor le era ruşine să meargă la toaletă, pentru că noi acolo făceam teatru. Când eram în anul II, Vlad Mugur a pus în scenă Crima de pe strada Lourcine de Labiche. A luat actori de la facultate şi aşa am ajuns să lucrez cu el. În anul III am primit un rol în Aşa este, dacă aşa vi se pare de Luigi Pirandello, eram D-na Sirelli. Faptul că m-a distribuit, cu toate că avea multe alte variante, a însemnat foarte mult pentru mine. Ştiam că învăţ ceva profund.

Else în "Aniversarea" de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov, Bo Hr. Hansen; regia: Robert Woodruff

M.S.: Se spune că era foarte dur. Cu tine cum era?

E.K.: Eram foarte tânără şi atât de însetată să îi cunosc arta, încât am stat în sală la toate repetiţiile. Într-o zi era puţin isteric pentru că vroia să facă luminile şi nu îşi mai amintea intrările şi mişcarea actorilor. Cum eram în sală, am urcat pe scenă şi, cum am fost tot timpul foarte atentă la repetiţii, am putut marca toată mişcarea scenică. Eram acolo şi aveam tot timpul din lume pentru că eram încă studentă. Atât de mult s-a bucurat că am fost de faţă încât m-a invitat la masă. Nu mi s-a părut dur. Încă de la început am lucrat bine şi simţea dacă mă influenţa cineva. El m-a învăţat că cea mai mare încredere trebuie să o ai în regizor, altfel te poţi pierde cu uşurinţă. Apoi nu ne-am mai întâlnit, din păcate... dar port tot timpul cu mine un lucru pe care mi l-a spus atunci: „Dragă, degeaba ai talent dacă n-ai noroc.”  

Tanti Zsani în „Nu pot trăi fără muzică” de Zsigmond Móricz, regia: András Hatházi

M.S.: Vlad Mugur a reprezentat pentru tine un model? Ce alţi regizori au mai jucat pentru tine acest rol?

E.K.: Normal, a fost primul regizor important cu care am lucrat şi m-a marcat întâlnirea cu el. El a fost cel care m-a făcut să iubesc teatrul şi să apreciez adevărata valoare. În acest moment îl apreciez mult pe Matthias Langhoff, cu toate că este o persoană foarte dificilă şi este greu de lucrat cu el. Când repetăm împreună, mă interesează mai puţin cum iese spectacolul şi mai mult procesul de creaţie. Cu timpul, dacă este substanţă, lucrurile pot creşte. Important este să mă dezvolt din punct de vedere profesional. Andrei Şerban a observat în mine talentul, el este cel care m-a pus în valoare prin rolul pe care mi l-a dat în Strigăte şi şoapte de Igmar Bergman.

M.S.: Cum lucrezi cu un regizor?

E.K.: În primul rând mă câştigă dacă văd că ştie ce vrea să facă, dacă are o viziune clară despre spectacol şi despre personaje în sine. Dacă simt că nu prea este sigur pe el, mă bazez pe mine. În primele două săptămâni deja reuşesc să îmi dau seama cum stau lucrurile.

M.S.: Care sunt spectacolele care te-au marcat?

E.K.: La Satu Mare m-a marcat spectacolul Voci din interior de Eduardo de Filippo, pus în scenă de Alexandru Colpacci. Era o piesă absurdă şi aveam un rol foarte interesant. Iar la Cluj, de la Strigăte şi şoapte a pornit totul. Îmi pare foarte rău, că, din motive obiective, nu mai jucăm Don Juan...

M.S.: După terminarea facultăţii te-ai dus la Teatrul de Nord din Satu Mare, Compania "György Harag". Nu era mai tentant pentru tine Clujul?

E.K.: În liceu, am avut un profesor de matematică care mi-a spus că atunci când eşti foarte tânăr trebuie să stai maximum patru-cinci ani într-un loc şi apoi să te muţi. Am stat în Cluj patru ani, am cunoscut actorii, culisele. Am vrut să simt şi altceva: un alt oraş, un alt teatru, alţi oameni.

M.S.: Cum a fost pentru tine timpul petrecut într-un loc care pare atât de departe?

E.K.: Îmi era foarte bine la Teatrul din Satu Mare, jucam dramă, comedie, roluri felurite. Nu eram inclusă într-o anume categorie. Jumătate de an am stat mai mult pe bară, dar apoi am primit numai roluri principale. Eram favorita publicului, mă iubeau, mă respectau. Aici, la Cluj, este mai greu pentru că suntem multe, iar publicul se schimbă în permanenţă. Teatrul acela este mai mic, dar perioada petrecută acolo m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt, să capăt încredere în mine. Nu mi-am pierdut încrederea în actorie, aşa cum observ că li se întâmplă unora dintre cei care termină acum facultatea şi se angajează într-un teatru mare.

Karin în „Strigăte şi şoapte” de Ingmar Bergman, regia Andrei Şerban

M.S.: Cum te-ai angajat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj?

E.K.: După patru ani, am simţit nevoia să schimb. Aveam senzaţia că nu îmi mai oferă nimic nou acel loc. În schimb, la Teatrul Maghiar din Cluj veneau tot timpul regizori importanţi, iar cu Gábor Tompa mă înţelegeam foarte bine. L-am sunat şi i-am spus că aş veni împreună cu soţul meu, pe care nu îl văzuse încă jucând. Răspunsul lui a fost unul pozitiv. Ştiam amândoi că va trebui să o luăm de la zero. În primii doi ani n-a fost uşor, dar am trecut peste asta şi mă bucur că fiecare dintre noi a putut dovedi de ce este în stare.

M.S.: Apropo de soţul tău, Ervin Szűcs, cum v-aţi cunoscut?

E.K.: Ne-am întâlnit la Târgu Mureş, unde eu locuiam, iar el a fost student. Este cu trei ani mai tânăr decât mine. Am fost la examenul lui de admitere la facultate şi i-am ţinut pumnii. După un timp, am ajuns amândoi actori la Satu Mare. Eram cei mai buni prieteni, locuiam în acelaşi bloc. Într-un spectacol am interpretat doi iubiţi şi aşa am rămas de atunci.

M.S.: E greu să ai un soţ din aceiaşi breaslă?

E.K.: Uneori, dacă unul are succes şi celălalt nu, poate fi delicat. Asta pentru că este o căsnicie diferită de cele obişnuite. Ne-a fost puţin mai greu până am reuşit să înţelegem că nu suntem la fel, că unul nu e mai presus decât celălalt. Norocul nostru este că ne înţelegem foarte bine atât pe scenă cât şi în afara ei. Sigur că sunt momente când avem puncte de vedere diferite, însă întotdeauna vorbim despre ceea ce ni se întâmplă şi fiecare decide pentru el însuşi.

M.S.: Eşti genul de femeie curtată?

E.K.: Mi se întâmplă destul de des...

M.S.: Şi cum te simţi?

E.K.: Îmi place! Cred că nu e nimic rău în asta. Nu sunt genul de femeie care îşi ascunde calităţile. Am avut mulţi admiratori.

M.S.: Cum ţi se pare publicul din Cluj?

E.K.: Deocamdată simt acest public cam distant şi rezervat, cred că unii dintre ei vin pentru anumiţi actori. Lucrul acesta nu mă sperie, din contră, îl iau ca pe o provocare.  Mă bucur atunci când simt publicul aproape şi nu merg de una singură în poveste.

M.S.: Crezi că acest public trebuie cucerit?

E.K.: Cred că da. E o chestiune de timp. La Satu Mare era un public mai restrâns, aveau abonamente şi ştiai în fiecare seară ce public vine. E important să ştii pentru cine joci. Aici e diferit, publicul e foarte amestecat, astfel e mai greu „de simţit” dar şi bucuria de la final este pe măsură. În studio, spectatorii sunt mai aproape şi energia e alta.

M.S.: Care crezi că sunt punctele tale forte?

E.K.: Regizorii se folosesc de partea mea naturală, realistă şi tragică. Am observat că le place să fiu femeia tare, puternică.

M.S.: Şi aşa eşti?

E.K.: Mie nu mi se pare. La Satu Mare niciodată nu am jucat genul de femeie cu forţă, acolo am fost naivă, sărită, nebunatică.

M.S.: Simţi că sunt părţi în tine care nu sunt încă descoperite?

E.K.: Da, sigur. Cred că nu există actor care să spună că a dat totul, că a făcut de toate. Nu e uşoară viaţa de actor. Asta mă ţine în această meserie: faptul că sunt încă curioasă să mă descopăr şi să îmi caut noi valenţe.

M.S.: Ce îţi dă forţă?

E.K.: Regizorii îmi dau forţă. Indiferent de reputaţia lor, îmi dă putere faptul că ne înţelegem şi vorbim aceeaşi limbă artistică. Uneori, cu Langhoff sau cu alţi regizori străini mi s-a întâmplat să le înţeleg indicaţiile, cu toate că nu vorbeam limba respectivă. De foarte multe ori, în anumite scene, mă găsesc pe mine însămi. Întâlnesc în situaţiile de pe scenă răspunsuri pentru viaţa personală şi mă bucur pentru acest dar.

Transcriere: Bíró Árpád Levente

Emőke Kató s-a născut la Târgu Mureş pe 20 iunie 1977.  În anul 2001 a absolvit Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, Catedra de Teatru, Actorie, Cluj. În perioada 2001 – 2004 a făcut parte din trupa Teatrului de Nord din Satu Mare, Compania "György Harag". Începând cu luna septembrie 2005 este membră a Teatrului Maghiar de Stat Cluj.

Roluri la Teatrul Maghiar de Stat Cluj (selecţie):

Émilie Paumelle, Mama lui Victor – Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac, regia: Silviu Purcărete;

Jiřina Štěpničková, Actriţă şi Cântăreaţă – L-am servit pe regele Angliei de Bohumil Hrabal, regia: Michal Dočekal;

Figură High Style a Morţii – Plugarul şi moartea de Johannes von Tepl, regia: Mihai Măniuţiu;

Tantu Zsani – Nu pot trăi fără muzică de Zsigmond Móricz, regia: András Hatházi;

Señora Elvira, soţia lui Don Juan – Cina festivă a lui Don Juan, regia: Matthias Langhoff;

Kristin – August Strindberg: Domnişoara Julie, regia: Felix Alexa;

Else, soţia – Aniversarea de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov şi Bo Hr. Hansen, regia: Robert Woodruff;

Linda – Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller:, regia: Tom Dugdale;

Karin – Strigăte şi şoapte de Ingmar Bergman, regia: Andrei Şerban;

Femeia – Născut pentru niciodată de Visky András, regia: Gábor Tompa.