Gabriela Firea e un troleu din anii ’80 care merge direct în iad
0Sunt născut şi crescut în Bucureşti şi ştiu că oraşul meu nu e nici mai bun nici mai rău decât altele din România.
Oamenii se îmbracă aici la fel de prost şi oraşul arată la fel de rău ca oricare altul. Nu cred în presupusa supremaţie a altor oraşe, pentru simplul fapt că le-am vizitat şi am înţeles că sunt doar diferite, nicidecum mai bune sau mai proaste. În cel mai rău caz sunt mai mici sau mai sărace, iar cine poartă o discuţie vis-a-vis de o presupusă ierarhizare se descalifică instantaneu, demonstrându-şi provincialismul.
Revenind, însă, din această calitate de locuitor al lui dintotdeauna am avut ocazia să-l văd în majoritatea etapelor: de la momentul când se stătea cu căruţa la stop pe Magheru în anii ’90, trecând prin buticăreala sinistră de la mijlocul aceloraşi ani, apoi prin încercările nesfârşite de a scăpa de câinii vagabonzi, pentru a ajunge la amalgamul coreeano-turcesc cu o vagă poleială europeană care este în prezent. Şi care a fost, de fapt, dintotdeauna. Ba chiar, observând această urbe atâta amar de vreme, am ajuns la următoarea înţelepciune, valabilă de altfel şi pentru alte citadele autohtone: românii nu au de ce să se teamă de o presupusă rusificare, indiferent ce formă ar lua aceasta, dacă ar lua vreuna vreodată. Iar asta pentru că înainte să intre Rusia în oraşele româneşti, trebuie mai întâi să iasă Turcia din ele.
Chiar şi aşa însă, comparativ cu peisajul selenar din Bucureştiul anilor ’90, astăzi oraşul e Germania, doar că, sigur, asta nu-l scuză pentru tot ceea ce îl face să fie, în acelaşi timp, Kabul. Să enumerăm? Zigurate făcute din borduri, piste de biciclete trântite aiurea, cu stâlpi ieşindu-le brusc în cale, asta în cazul în care mai lasă loc de pietoni, plus un haos generalizat cauzat de numărul mult prea mare de maşini raportat la capacitatea oraşului de a le prelua fluxul. Aici, însă, pe undeva trebuie să recunoaştem că nu este exclusiv vina Gabrielei Firea, ci chiar a noastră, a bucureştenilor născuţi sau făcuţi, care nu ne coborâm posterioarele din maşini nici chiar şi până la magazinul din colţ. Iar, ca un fapt divers, cei care au studiat istoria oraşului cunosc faptul că încă din secolul XIX băştinaşii se considerau inferiori dacă cineva avea trăsură şi ei nu, iar a merge pe jos prin noroaiele care ţineau loc de viitoare capitală era văzut drept ceva subuman şi, prin urmare, detestabil şi ruşinos.
Chiar şi aşa însă, parcă niciodată n-a existat o fanfaronadă mai mare în The City of Bucur de când este Gabriela Firea primar. Nici chiar toţi Lişii, Halaicii, Băseştii şi Opreştii parcă n-au reuşit să facă dintr-un presupus spaţiu de locuit ceva atât de rizbil şi de puţin pretabil la titlul de capitală europeană a secolului XXI. Sigur, pe de o parte nici nu mă aştept ca doamna Gabi să dea un exemplu concetăţenilor săi pedalând pe bicicletă, pentru că ea nu crede în aşa ceva, dar pe de alta nici să nu aibă absolut nicio reuşită în toţi aceşti ani de mandat parcă nu îmi imaginam. Cu atât mai mult, orice discuţie privind-o pe Gabriela Firea în postura de candidat la prezidenţiale este lipsită de orice noimă, iar dacă totuşi ea este purtată de cineva, în orice combinaţie politică posibilă, atunci respectiva sau respectivele persoane desconsideră total antipatia imensă de care se „bucură” această persoană ca urmare a lipsei de realizări.
Chiar, Gabriela Firea s-a suit vreodată într-un tramvai din Bucureşti? Întrebarea este, evident, retorică, dar arată gradul incredibil de autism profesional la care a ajuns această persoană din moment ce ajunge fie şi numai să se gândească la o posibilă candidatură la prezidenţiale. Doamna de fier a Voluntariului nu are ce să caute într-o asemenea poziţie, iar dacă totuşi se va ajunge până acolo nu va fi decât ca să demonstreze degringolada fabuloasă la care au ajuns politicienii care, eventual, o vor susţine şi propune. Cariera dumneaei se încheie, din nou şi din nou, de fiecare dată când cineva iese pe stradă în Bucureşti sau se suie într-un tramvai.