Eu (nu) cred în sfârşitul lumii

Ca să trăieşti, trebuie să crezi. În ceva, sau în cineva. Poţi să crezi că vei ajunge un ministru, într-un cabinet. Că vei deveni şi tu un şef şi că la uşa ta se vor forma cozi cu plocoane. Sau poţi să crezi că scopul tău în viaţă este acela de a face o mică schimbare pentru ca cei de după tine să fie cu o secundă mai sus.

Poţi să crezi în dragostea vieţii tale şi să-i aşterni întreaga ta existenţă la picioare. Sau poţi să crezi că viaţa merită trăită şi că singurul scop e încercarea senzaţiilor. Poţi să crezi în iubire, în ură, în pace, în război, în umilinţă sau infatuare. În bani sau în zâmbetul de mulţumire al celui de lângă tine. Poţi să crezi în bine sau în rău. Înainte de sentimentele noastre, de patimile noastre, de urile noastre, ne definim prin credinţă.

La început, pe când priveam cerul doar cu ochii liberi, am căutat sensuri şi înţelesuri în poveşti. Am avut și încă mai avem zei, raiuri, iaduri, în care am crezut şi încă mai credem. De atunci, de când presupunem noi că am fi apărut, a trecut o pală de vânt din viaţa Universului. Acum, privim spre cer cu telescoape lungi, puternice. Prelungiri ale temerilor şi ale dorinţelor noastre de a afla, de a şti, de a crede. Şi Iadul a fost înlocuit cu găuri negre, cu supernove, cu meteoriţi. Jos, scormonim măruntaiele Terrei. Căutăm răspunsuri în abis, în focurile ascunse şi, mai tot timpul, ne alegem cu aceeaşi credinţă. Că suntem mici, că suntem ameninţaţi de peste tot, că viaţa noastră e un fir de praf cosmic.

Cu toate astea, avem de prea multe ori senzaţia că suntem dumnezei. Că de noi depinde totul, că putem controla şi, mai mult, schimba sensul lumii. Ne avântăm la destinul Universului. Îi anunţăm chiar şi sfârşitul. Credem că putem aduce ploaia. Că noi suntem cei care schimbăm mersul stelelor. Că ne putem salva atunci când mai furăm o frântură de secundă dintr-un cataclism ce va veni. Rătăciţi în marile mistere ale lumii, uităm de prea multe ori că încă ne mai punem în genunchi în faţa fulgerelor. Că încă rămânem încremeniţi o viaţă întreagă în crize de tot felul. Că încă nu reuşim să ieşim din propriile chingi de simpli muritori. Că încă ne sperie acele găuri negre, pe care nu ştim să le definim altfel.

Suntem prea dumnezei ca să acceptăm că, poate, tocmai ele sunt civilizaţii care ne depăşesc cu miliarde şi miliarde de ani de dezvoltare. Ar fi, nu-i aşa, prea mult pentru noi să scăpăm de temeri şi doar să credem că Universul e singurul care aşază lucrurile la locul lor. Fără telescoape lungi şi puternice. Şi fără teamă.

Puţini, cei mai puţini dintre noi, coboară în ei. Se zvârcolesc, transpiră, suferă, în căutarea unui răspuns. Acela dacă omul merită şi trebuie să creadă în el însuşi. Şi, dacă da, poate că de aici să-şi reclădească propria existenţă.

Ramona Ursu este jurnalist