Dramă totală

Un ministru zice că învăţământul e un lux. Altul, că trenul e un lux. Nu e prea îndepărtată clipa în care alţi miniştri şi un preşedinte s-au dat, şi ei, în stambă, decretând că şi sănătatea e un lux. Ce mai urmează? Munca să fie un lux? Să plătim, până la moarte, pentru dreptul de a munci gratis? Stai, dar a munci gratis nu e „concept comunist“?

Gândurile astea poznaşe mi-au trecut prin minte pe când testele, evaluările şi examenele naţionale au trezit în sânul populaţiei năprasnica nevoie de a iniţia petiţii, prin care elevii de a opta şi de-a douăsprezecea să ia note mai mari. Dacă se poate, toată lumea să fie pe locul al unulea, vorba lu' Ceuşescu (el n-avea nimic împotrivă). Din nefericire, protestele sunt de două feluri. Unele, stupide, provenite exclusiv din minţile unor părinţi care au trecut prin şcoală sau bacalaureat ca gâsca prin apă – şi-s bine mersi –, iar altele pe deplin îndreptăţite, ale celor care şi-au făcut temele, în ciuda tentaţiei de a fura (semi)legal. Din prima categorie fac parte „tabelul buclucaş” şi „interbelicul”, iar dintr-a doua, „romanul psihologic”.

Dincolo de hazul amar al păţaniilor, cred că ar trebui să cădem de acord că avem o problemă. Una mare şi grea. Ca o ghiulea legată de ambele picioare cu lanţuri de oţel. Problema asta ne trage la fund, iar noi nu vrem să îi găsim rezolvarea. Uşor de zis, greu de făcut. Şcoala românească trage să moară şi, dacă nu moare de tot, asta se întâmplă numai pentru că mai sunt părinţi şi profesori care refuză să depună armele. După zeci de reforme făcute din vârful pixului, după mii de manuale inepte, de reglementări mai docte decât un doctorat copiat, avem imaginea finală. Haosul, incompetenţa, dispreţul şi – o, Doamne! – transformarea şcolii într-o afacere şi-au făcut treaba. Din acest punct, starea de nesiguranţă, provizoratul şi relativismul şi-au făcut loc în inimile elevilor şi ale părinţilor. Îndepărtarea şcolii de nevoile materiale şi spirituale ale societăţii conturează profilul viitorului om matur. Nesigur pe el, gata oricând să cadă la învoială, gata oricând să cedeze în faţa unui argument de autoritate, incapabil să înţeleagă raţional lumea din jurul lui, dar degrabă certăreţ, absolventul şcolii româneşti e un personaj secundar. Nu contează că avem „olimpici” sau „vârfuri”. Media naţională e naţiunea, iar ceilalţi, buni ori răi, sunt excepţiile. Media naţională e debilă. Şi dotată cu cei mai mulţi analfabeţi funcţionali.

Nu sunt copiii de vină. Nici părinţii nu sunt (deşi pare ciudat). Nici profesorii. Ăştia sunt, cu ei defilăm (cer scuze dascălilor devotaţi şi dăruiţi, oriunde ar fi ei). La aşa salarii, prost să fii să mai rămâi în învăţământ. Vinovată e şcoala, adică statul, dimpreună cu toate instituţiile abilitate. Cum să avem o strălucită şcoală românească în cea mai săracă (coruptă, nefuncţională) ţară a Europei Unite? De douăzeci de ani vorbim de 6% pentru învăţământ, de douăzeci de ani suntem incapabili să finanţăm unica/ultima noastră şansă. Şi avem parte de aceleaşi justificări: incompetenţă, dezinteres, neprofesionalism. Cum îţi aşterni, aşa dormi. În timp ce scriu articolul, băieţelul meu chiuie la televizor, la „Dramă totală”, un desen animat cam idiot. Nici nu ştie că, pentru el, drama totală a început deja şi că doar eu şi, poate, unu-doi dascăli nebuni suntem singurii care îl pot salva de la un eşec sigur.