Cum se citeşte o carte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am încercat de atâtea ori fără cine ştie ce succes să-mi învăţ studenţii cum să citească literatura, încât sunt dispus să admit că lectura corectă ţine de instinct, nu de şcoală

Nu vă speriaţi! N-am de gând să vă dau sfaturi legate de felul în care se citesc cărţile. Bunul cititor se naşte, nu se face.  Dacă totuşi nu mă pot opri să scriu rândurile care urmează este pentru că, în pofida eşecurilor, mi-a rămas destulă naivitate ca să mă revolt (de obicei, în sinea mea) când întâlnesc o lectură atât de proastă sau, mă rog, de greşită, încât să ţin neapărat s-o corectez. Fie-mi iertat orgoliul!

Cartea sau, mai bine zis, felul în care a fost citită, care mi-a provocat accesul de stupefacţie este romanul „Cimitirul din Praga“  al lui Umberto Eco. Înainte de a-mi cădea în mână traducerea Ştefaniei Mincu de la Polirom din 2011 (ediţia a II-a), citisem câteva recenzii în revistele din Franţa. Dacă rămâneam la comentariile cu pricina,  aveam toate motivele să cred că e vorba de un roman istoric despre agitata Europă postpaşoptistă dintre Risorgimento şi afacerea Dreyfus, cu Napoleon al III-lea şi războiul franco-prusac în fruntea listei de bucate.

Gata să bag mâna în foc pentru seriozitatea erudită a autorului, probată în „Numele trandafirului“, m-am neliniştit un pic când am citit că unii critici îl bănuiesc pe Eco, dacă nu de-a dreptul de antisemitism, măcar de un pic de simpatie faţă de protagonist, care e şi unul din naratori, Simone Simonini, francez după mamă, italian (piemontez) după tată, moştenitor neînduplecat al urii patologice a unui bunic care îi mai ura pe deasupra pe masoni, pe iacobini şi pe iezuiţi.

Omagiat de publicaţiile italiene

Confuzia dintre autor, narator şi personaj nemaifiind o surpriză, am considerat alarma falsă, nu fără a căuta să citesc eu însumi romanul. Şi, înainte de a apuca s-o fac, peste ce îmi cad ochii? Pe coperta a patra, editorul român citează trei publicaţii italiene bine-cunoscute. „Noul roman al lui Eco ne aruncă în vârtejul ameţitor al istoriei moderne“, scrie cineva în „La Repubblica“. Nu că nu l-aş crede pe Eco în stare, dar n-o fi niţeluş exagerat? 

La Stampa“, mai cuminte: „Eco îmbină realitatea istorică şi invenţia literară“. Cât despre „L’Unità“, mi se pare că sare de-a binelea peste cal : „Un roman istoric care ne dezvăluie cum se fabrică şi cum funcţionează istoria“.

Capacul îl pune textul de prezentare de pe contrapagina patra a aceleiaşi ediţii româneşti: „Un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului“. 

Odată citit romanul, micile mele nedumeriri şi semne de întrebare au căpătat proporţii… istorice. S-o iau cu începutul. Comentatorii n-au dat atenţie mottoului cărţii, reprodus dintr-un oarecare Carlo Tenca (o fi, n-o fi real?), care explică numărul mare de episoade, în sensul de la Aristotel, prin nevoia de „a-i abate cititorului mai mult ca oricând mintea de la acţiunea principală“ .

Acţiunea are loc pe un fundal istoric reconstituit minuţios şi erudit documentat, însă accentul nu cade pe verosimilitate. Eco nu-şi propune, de fapt, să descrie întâmplări istorice reale.

Excepţional cunoscător şi mânuitor al tehnicilor narative, Eco n-a recurs la explicaţia cu pricina numai ca să se afle în treabă. Oare de ce îşi avertizează el cititorul că are de gând să-i abată atenţia de la, în definitiv, ceea ce se petrece în roman? 

Răspunsul este că „Cimitirul din Praga“ e un fals roman istoric. E adevărat că acţiunea are loc pe un fundal istoric reconstituit minuţios şi erudit documentat (poate prea de tot, dar desigur intenţionat: personalităţi reale, cu două-trei excepţii declarate de însuşi autorul, evenimente, topografie, modă, antichităţi, librării, reţete culinare, boli, medicamente, explozibili, presă etc.), însă accentul nu cade pe verosimilitate.

Pastişă după balzac    

Eco nu-şi propune, de fapt, să descrie întâmplări istorice reale. Acestea constituie un pretext, altminteri, cât se poate de bătător. E vorba neîndoielnic de o pastişă a romanului balzacian şi, încă, prin intermediul aşa numitului roman de mistere al unor  Eugène Sue, Ponson du Terrail, pomeniţi şi unul, şi altul în „Cimitirul din Praga“, roman la modă în epocă şi care a avut circulaţie şi la noi, imitat de Baronzi, Bujoreanu şi de alţii în a doua parte a secolului al XIX-lea.

Acţiunea propriu-zisă constă în incredibilele aventuri al lui Simonini, care, pe lângă dublă origine, are şi dublă personalitate, spion în solda a trei servicii secrete, ucigaş cu sânge rece la nevoie şi, nu în ultimul rând, falsificator genial, care începe cu acte private şi încheie cu Protocoalele Pragheze, o relatare cu aparenţe de verosimilitate a unui complot evreiesc mondial.

Mai e cazul să precizez că Eco parodiază naşterea unuia din cele mai mari falsuri din istorie şi anume Protocoalele Sionului? Sau că falsul e pus pe seama singurului personaj important din cele două sau trei inventate? Care mai este şi autorul  falsului din cazul Dreyfus? 

Aşadar, un roman de aventuri, ludic, comic, când parodic, când à la manière de, o farsă enormă, înfăţişând istoria ca un lanţ de comploturi şi de conspiraţii, pe modelul şi pe măsura Protocoalelor Sionului, despre care se poate spune, fără ezitare, că e o istorie la fel de falsă ca şi scrisorile şi actele produse de Simonini, ca şi tainicele întâlniri nocturne ale antisemiţilor de pe întreg mapamondul, care ar fi avut loc, de-a lungul veacurilor, în Cimitirul din Praga.

Un roman de aventuri, ludic, comic, când parodic, o farsă enormă, înfăţişând istoria ca un lanţ de comploturi şi de conspiraţii, pe modelul şi pe măsura Protocoalelor Sionului.