Ce nu reprezintă summitul China - Europa Centrală şi de Est

Vizita premierului Republicii Populare Chineze la Bucureşti este de o importanţă cu adevărat deosebită. Ca multe altele, este istorică pentru că (încă) nu prea putem mai mult. Mai "istorică" este încercarea României de a-şi contura în sfârşit o politică faţă de China, după ani de mers din greşeală în greşeală. Să fim bine înţeleşi însă - este doar o încercare.

Un început cu adevărat bun, din punct de vedere politic, dar cu o realizare practică ce nu justifică încă prea multe laude.

Faptul că spaţiul public este plin de comentarii pe lângă subiect, zilele acestea, despre forumul sino-european, arată în primul rând o crasă necunoaştere a Chinei la Bucureşti. Majoritatea comentariilor nu sunt neapărat erori de raţionament ale autorilor, ci pleacă de la premise greşite şi de la lipsa cunoaşterii poziţionării UE sau SUA sau Rusiei sau altor state faţă de China. Iar asta pentru că nu avem astăzi decât extrem de puţini sinologi. Chiar şi numirea unui ambasador la Beijing după plecarea excepţionalului Viorel Isticioaia-Budura la Bruxelles a fost o problemă. Suntem astăzi reprezentaţi de un excelent multilateralist şi oreintalist, Doru Costea, care nu este însă sinolog. Din acelaşi motiv, comentariile din aceste zile nu sunt făcute, în cea mai mare parte, de experţi.

Un astfel de grad de necunoaştere a unuia dintre cei mai importanţi actori globali este inacceptabil din mai multe motive, aceleaşi pentru care neglijarea politicii României faţă de China timp de atâţia ani este inacceptabilă, din cel puţin două motive principale:

1. China influenţează astăzi mersul întregii lumi.

România este un stat european, iar evoluţia politică şi economică a Uniunii Europene este foarte sensibilă la mişcările Beijingului: Germania, motorul economic al UE, depinde mult de relaţia comercială cu China.

Întreg ciclul viitor de dezvoltare a UE depinde de conectarea la producţia ieftină din Asia de Est şi la marile rute de transport globale Asia-Europa, dar şi de conectarea la resursele de energie din Asia Centrală.

Iar China, la rândul său, este extrem de interesată de tot ce înseamnă rezervor de resurse, având în vedere că are un consum în plină explozie.

România se află la intrarea multora dintre aceste rute asiatice în Europa, de energie sau de transport. În continuare poziţia noastră geostrategică la Marea Neagră, Dunăre şi în general, la graniţa dintre Orient şi Occident este cel mai improtant atu pe care îl avem. Toate aceste fluxuri vor circula cu sau fără noi. Dacă vom înţelege implicaţiile şi vom şti să beneficiem de ele sau vom pierde acest avantaj, depinde numai de noi. Concurenţa va umple rapid orice spaţiu lăsăm liber.

România este şi un partener important al Statelor Unite în regiune, în Europa şi în lume. Politica SUA este influenţată masiv de ceea ce face China. Dacă vrem să nu ne mai plângem peste X ani că nu ne negociem bine beneficiile în cadrul acestui parteneriat, ar trebui să cunoaştem China, ca să puten înţelege încotro se vor îndrepta interesele Statelor Unite.

2. România a avut o relaţie excepţională cu China comunistă, care se traduce în deschiderea privilegiată pe care Beijingul o are astăzi faţă de Bucureşti, cu oportunităţile asociate.

Această relaţie se traduce într-o deschidere extraordinară a Beijingului faţă de Bucureşti, nefundamentată prea mult pe acţiunea externă a acestuia din urmă, ci pe memoria pe termen lung pe care o are China, spre deosebire de cea scurtă, a noastră. Se mai fundamentează pe poziţia României în chestiunile Tibet şi Taiwan, favorabilă Chinei.

Relaţia bilaterală dinainte de 1989 a mers până la facilitarea reluării contactelor între Beijing şi Washington în perioada Nixon. Preşedintele chinez Jiang Zemin vorbea limba română. O astfel de deschidere a uneia dintre cele mai mari pieţe din lume ar fi invidiată de orice alt stat şi baza ideală pentru a construi şi de acum înainte o relaţie bilaterală foarte bună. Economic, înseamnă bani, companii chineze foarte active şi cu forţă financiară, care duc rapid la bun sfârşit proiecte majore de infrastructură etc. Politic, înseamnă capacitate de a sprijini UE şi SUA în eforturile lor de cooperare cu China.

Ca urmare a ignorării programatice a Chinei în ultimii (mulţi) ani, zilele acestea, în loc să se discute la Bucureşti cum putem colabora cu Beijingul în sprijinul propriilor interese şi ale partenerilor vestici, se bate apa-n piuă pe câteva teme-obsesie. Îmi permit să explic de ce sunt ele greşite.

Multe prostii despre China şi Bruxelles, puţine contracte

1. Nu există niciun conflict inerent între statutul României de membru UE, politica Bruxelles-ului sau Washingtonului faţă de răsărit şi deschiderea României către China.

Dacă exisă vreo problemă în această speţă, ea este întârzierea inacceptabilă a acestei deschideri.

În primul rând, nu există o politică unitară a UE faţă de China. Există precauţii, îngrijorări, rezerve, chiar conflicte de viziune şi abordare în relaţia Bruxelles-Beijing şi între statele membre şi China. Dar statele membre au poziţii diferite asupra foarte multor aspecte. Angela Merkel a făcut o vizită în China percepută în Germania drept extrem de importantă, din cauză că Germania depinde foarte mult de schimburile sale cu China. Înainte de a se desfăşura anul acesta la Bucureşti, summitul China - Europa Centrală şi de Est a avut loc la Varşovia, iar Polonia priveşte în general relaţia cu China drept una foarte importantă - iar asta chiar în ciuda faptului că s-a aruncat în această relaţie puţin cu capul înainte şi a întâmpinat şi unele probleme

UE fixează doar cadrul, limitele în care trebuie să funcţioneze această relaţie, în niciun caz nu spune că ea nu ar trebui să existe!

România are o orientare ferm pro-europeană şi pro-americană, transpartinică, constantă şi clară după 1989, respectă cu rigoare liniile directoare ale acestor relaţii şi în acest moment nu există niciun indiciu că ar exista vreo minimă intenţie de modificare a acestei orientări. Din contra, apropierea Bucureştiului de Bruxelles şi Washington garantează că nu vom fi lăsaţi să facem greşeli, chiar dacă am fi tentaţi.

Preluarea unei declaraţii din Financial Times făcute de „un diplomat” nu arată decât - din nou - provincialismul în care ne aflăm din punctul de vedere al înţelegerii relaţiilor internaţionale şi faptul că orice spune "un occidental" luăm drept exponent al opiniei Occidentului însuşi! Evident că există dezbaterea în Europa cât de departe să meargă relaţia cu China. Cum trebuie puse în balanţă încălcările drepturilor omului cu interesele economice. Care sunt pericolele şi care sunt oportunităţile, punctele comune şi divergenţele. Este însă o DEZBATERE, la care România nu poate participa constructiv dacă nu dezvoltă o relaţie proprie cu China şi o cunoaştere adecvată a Chinei. Există şi interese politice şi economice, atât ca România să aibă, cât şi să nu aibă o relaţie mai strânsă cu China. Staţi liniştiţi, pornim aproape de la zero, având în vedere potenţialul neutilizat, mai e mult până să se pună problema depăşirii vreunei linii roşii!

În Statele Unite, până şi suvenirurile cu Statuia Libertăţii sunt made in China. Jumătate din studenţii din unele universităţi americane sunt chinezi. Un număr din ce în ce mai mare de americani învaţă limba chineză. SUA nu şi-au pus vreo secundă problema că ar putea contracara concurenţa chineză prin a se închide faţă de China - ba dimpotrivă! Un aport de la specialişti români, dacă ei ar exista în număr suficient, ar fi mai mult decât binevenit!

Am comis aceeaşi greşeală în privinţa Moscovei. Am spus cu obstinaţie că trebuie să urmăm poziţia comună a UE faţă de Rusia, până ne-am prins şi noi, după vreo două decenii, că UE nu are o poiţie comună faţă de Rusia, ba chiar ne-a dat plasă în chestiunea Nabucco...

2. România a ratat atât de multe ocazii în relaţia cu China încât numai interesul Beijingului de a intra pe piaţa europeană şi prin România explică faptul că premierul chinez a mai venit la Bucureşti!

Evident, acest interes puternic chinez este de luat în calcul. Evident, este de luat în calcul faptul că avem de-a face cu un gigant, cu care nu suntem încă pregătiţi, ca şi vecinii noştri, să discutăm fiind siguri că o putem face în beneficiul nostru şi cu prevenirea riscurilor. Au bani, iar noi avem nevoie de ei şi ei ştiu asta. Au forţă de muncă de exportat. Au nevoie să deţină companii în UE ca să poată beneficia de avantajele respective.

Nu putem să ne asigurăm că avem o relaţie reciproc avantajoasă cu China decât dacă ne coordonăm atent cu Uniunea Europeană. Dar a evita orice relaţie mai aprofundată este o prostie.

Prostie pe care am făcut-o ani de zile, în care fostul preşedinte chinez Hu Jintao i-a cerut preşedintelelui Băsescu să-i dea lista cu ce vrea România să exporte în China, pentru că este o piaţă mare şi consumă orice. Hu n-a primit niciodată acea listă. În parte, din incompetenţă - pentru că avem o neputinţă endemică de a ne organiza diplomaţia economică şi de a comunica efectiv cu mediul de afaceri. În parte dintr-o frică isteroidă că Bruxelles-ului ar putea să nu-i placă relaţia noastră cu chinezii, care sunt mulţi şi vor da buzna în UE prin România. Prin urmare - paralizie totală.

Înainte de Băsescu a mai făcut vizite istorice Iliescu, prieten al regimului chinez. După Băsescu, a fost Boc, care promitea că se va întoarce cu multe contracte nemaipomenite şamd. Nu s-a întâmplat nimic după niciuna dintre aceste vizite. Partea chineză a atras atenţia, delicat, că dacă vom continua să promitem lucruri care ulterior nu se întâmplă, capitalul de simpatie va scădea, odată cu plecarea de la vârful conducerii chineze a generaţiei vechi, care mai trăia din amintirile din timpul comunismului.

3. Nu, premierul chinez nu a venit să răstoarne bani asupra României. Nu s-au semnat contracte, ci declaraţii de bune intenţii!! Deci nu, premierul Ponta nu a pogorât asupra noastră raiul banilor chinezeşti.

Cum bine remarca Marius Stoian (printre puţinii), documentele semnate sunt declaraţii de intenţie, acorduri de colaborare, memorandum de înţelegere, scrisoare de intenţie etc.

Contracte efective, care angajează fonduri, sunt extrem de puţine. Banii aduşi de chinezi sunt ca fondurile europene - disponibile dacă şi numai dacă le şi accesăm!

Un exemplu de diferenţă în abordare: în domeniul infrastructurii, Serbia şi Ungaria au semnat la Bucureşti cu China un acord prin care se angajează să construiască o cale ferată între cele două state. Tot aici, ministrul Ramona Mănescu a declarat că „va demara discuţiile” cu partenerii chinezi în decembrie despre cum „ar putea” portul Constanţa să fie conectat printr-o cale ferată de mare viteză de Bucureşti, Budapesta şi Constanţa. "Vom incepe discutiile tehnice cu partenerii chinezi, iar in functie de cum avanseaza acestea si in momentul in care vom semna contractul se vor cunoaste si termenele precise, respectiv cand incep lucrarile si cand se vor finaliza", a adaugat ea. Just saying...