Casa ta nu este o insulă! Despre români, asigurări și responsabilitatea față de ceilalți

Trăim într-o țară în care, de prea multe ori într-un an, uneori la interval de zile (!), auzim aceleași cuvinte precum cutremur, inundații, incendii, explozie. Vedem la știri blocuri avariate, familii evacuate, oameni care își pierd, într-o singură noapte, munca de o viață. Și totuși, în 2025, majoritatea românilor încă aleg să meargă pe varianta „lasă că nu mi se întâmplă mie”.

România rămâne, în continuare, o țară cu un grad rușinos de mic de asigurare a locuințelor. Nu vorbesc aici doar despre asigurările facultative, ci chiar despre polița PAD, asigurarea obligatorie împotriva dezastrelor naturale, care ar trebui să fie un minim reflex de protecție.

Când întreb de ce nu își asigură oamenii locuințele, primesc, aproape invariabil, trei răspunsuri. „Nu am bani acum, mai văd eu…” „Nu am încredere în firmele de asigurări.” „Nici nu știam că e obligatoriu, n-a zis nimeni nimic.”

Toate trei au un sâmbure de adevăr. Salariile sunt mici, încrederea în instituții este și mai mică, iar informarea corectă, constantă și serioasă lipsește, deși, totuși, nu există eveniment tragic, precum cel recent, din București (urmate de altele!), în care presa să nu aducă aminte și acest aspect!

Dar, dincolo de aceste explicații, rămâne realitatea că ne jucăm cu riscuri reale, într-o țară reală, cu pericole foarte concrete.

Ce înseamnă, de fapt, să nu ai poliță PAD? Neîncheierea asigurării obligatorii PAD are consecințe. Poți fi amendat. Nu poți contracta o asigurare facultativă serioasă pentru locuință . Apar blocaje în tranzacțiile imobiliare (vrei să vinzi sau să cumperi și te trezești că nu poți merge mai departe fără poliță). Chiar și mai grav, riști să pierzi accesul la despăgubiri de la stat în caz de dezastru, pentru că statul îți va spune, pe bună dreptate: aveai o obligație minimă de protecție, ai ignorat-o.

Pe regiuni, cifrele ne arată că România se mișcă în două viteze. Cele mai multe polițe active sunt în Transilvania, Muntenia și București, iar cele mai puține în Maramureș și Bucovina. La nivel de mediu de rezidență, aproape trei sferturi din polițele active sunt în urban, în timp ce ruralul rămâne mult în urmă. Cu alte cuvinte, exact acolo unde resursele sunt mai puține și capacitatea de refacere după un dezastru este mai slabă, asigurarea locuinței nu este privită ca o necesitate.

Mai mult, aproape toate polițele vizează locuințe de tip A – adică acele construcții cu structuri mai solide. Locuințele de tip B, mai vulnerabile, sunt chiar mai puțin protejate. Este paradoxal: cei mai expuși sunt, de fapt, și cei mai puțin asigurați.

Mulți spun: „E casa mea, fac ce vreau în ea”. Nu! Nu faci ce vrei când pui în pericol și pe alții.

Există și un al doilea nivel al problemei, despre care vorbim și mai puțin, și anume siguranța tehnică a locuințelor, în special în blocuri, iar asta ține de partea de prevenție!

Românii au un simț foarte puternic al proprietății și avem printre cele mai mari rate de proprietate din UE. Ceea ce, în principiu, este un lucru bun. E bine să-ți iubești casa, să ții la ea, să o îngrijești. Și, evident, să o ai. Dar problema apare când simțul proprietății este dus la extrem și devine un fel de egoism: „E apartamentul meu, fac ce vreau în el. Nu intră nimeni peste mine, nici asociația, nici autoritățile, nimeni.”

Doar că nu trăim pe insule. Într-un bloc, instalațiile nu se opresc la ușa apartamentului tău. Fie că vorbim de gaze, de apă, de electricitate, de structura de rezistență sau de intervenții improvizate pe pereți de care „te ocupi tu cu un meseriaș”, totul este interconectat. O singură improvizație nesigură la o instalație de gaz poate să arunce în aer nu doar un apartament, ci o scară întreagă. O intervenție neomologată pe structura unui perete poate slăbi siguranța întregii clădiri.

De aceea, sugerez eu, este esențial să spunem că asociațiile de proprietari trebuie să aibă un rol real în verificarea și controlul aspectelor care țin de siguranța clădirii și că autoritățile locale și instituțiile de control trebuie să aibă acces acolo unde există suspiciuni serioase privind instalații neconforme sau pericole iminente.

Nu vorbim despre intruziune abuzivă în viața privată. Vorbim despre prevenirea tragediilor. Când trăiești într-un bloc, libertatea ta nu poate include dreptul de a-ți pune vecinii în pericol, pentru că proprietate înseamnă și obligații, nu doar drepturi!

În Europa, regula de bază este aceea că dreptul de proprietate vine la pachet cu obligații față de comunitate. Nu poți folosi proprietatea ta în așa fel încât să afectezi viața, sănătatea sau bunurile altora. În România, unora încă le este greu să accepte acest lucru. Vedem proprietatea aproape exclusiv ca pe o baricadă: „Aici sunt eu, dincolo e restul lumii.”

Dar realitatea de zi cu zi îi contrazice, evident. Când un bloc ia foc din cauza unei improvizații, nu arde doar „proprietatea mea”. Ard și viețile celorlalți. Când o explozie distruge trei etaje, nu dispare doar confortul unei familii. Dispare stabilitatea a zeci de oameni. Când refuzăm să facem revizii periodice, când aducem „meșteri” fără autorizații, când tăiem cu flexul pereți despre care nu știm ce rol au, nu suntem „descurcăreți”. Suntem inconștienți!

Nu cred în discursul care pune toată vina pe cetățean și îl lasă singur în fața responsabilității. Statul are obligațiile lui clare, la fel și autoritățile locale, la fel și profesioniștii din zona de asigurări și verificări tehnice.

Iată câteva direcții concrete pe care le susțin. Prima se referă la campanii naționale de informare. Oamenii trebuie să știe foarte clar de ce PAD este obligatorie, ce riscuri acoperă, ce se întâmplă dacă nu o ai, sau cum se combină PAD cu o asigurare facultativă. Asta nu se face (doar) cu o pagină de Facebook și două comunicate de presă, ci cu campanii serioase, repetate, adaptate pe regiuni și pe mediul rural/urban.

A doua este de a oferi stimulente reale pentru asigurarea locuințelor Dacă vrem disciplină, trebuie să o facem și rațională economic, nu numai morală (deși eu cred că morala ar trebui să fie suficientă; în fine...). Putem discuta despre deduceri fiscale parțiale pentru asigurări, despre pachete integrate pentru asigurări plus verificări tehnice și, obligatoriu, despre colaborări între primării, asiguratori și (asociațiile de) proprietari pentru a simplifica procedurile.

A treia, deloc surprinzătoare, se referă la întărirea rolului asociațiilor de proprietari în zona de siguranță. Asociațiile, după părerea mea, ar trebui să aibă drept și obligație de a solicita dovezi privind efectuarea reviziilor periodice la gaze și instalații, sprijin tehnic de la autorități pentru a apela la firme autorizate și reguli clare pentru intervenții în apartamente care afectează instalațiile comune sau structura imobilului.

Nu în ultimul rând, pentru binele tuturor, eu cer intervenție fermă acolo unde există pericol! Când există indicii clare că într-un apartament s-au făcut intervenții periculoase, statul nu trebuie să se teamă să intervină. Nu înseamnă abuz. Înseamnă protecția vieții. Și viața are prioritate față de confortul de moment sau orgoliul de proprietar.

Am spus de multe ori, și iată că o spun din nou, că România are nevoie de o cultură a responsabilității și nu numai de legi. Subiectul asigurărilor de locuință și al siguranței tehnice în blocuri este unul dintre cele mai clare teste pentru această cultură. Dacă refuzăm să ne asigurăm casele, nu suntem „șmecheri”, ci ne facem vulnerabili. Pe noi și pe alții. Dacă, într-o țară în care am văzut atâtea incendii și explozii refuzăm să lăsăm asociațiile sau autoritățile să verifice instalațiile, nu ne apărăm proprietatea, ci ne batem joc de viața celor de lângă noi.

Casa ta nu este o insulă. Ea este parte dintr-un bloc, dintr-o stradă, dintr-un oraș, dintr-o țară. Și atunci, dacă vrem să fim cu adevărat proprietari, trebuie să înțelegem că proprietatea înseamnă și obligația de a nu-i pune în pericol pe ceilalți.

Asta este, în fond, diferența dintre o societate care doar vorbește despre drepturi și o societate care trăiește responsabilitatea ca pe un reflex normal. România are nevoie să treacă, în sfârșit, de la „fac ce vreau în casa mea” la „am grijă ca nimeni să nu sufere din cauza a ceea ce fac în casa mea”.