Botezul şi Cununia nu-s bairamuri câmpeneşti !

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

■ Sinodul BOR a emis recent o decizie cu privire la modalitatea de oficiere a Tainelor Botezului şi Cununiei. Decizia a stârnit reacţii, mai ales din partea iubitorilor de petreceri câmpeneşti. Opinia mea este că se încearcă o atenuare a secularizării creştinismului românesc. ■

Viaţa Bisericii se încadrează între două limite: acrivia şi pogorământul. Una pretinde o rigoare disciplinară, conformă unor canoane, cealaltă presupune o relaxare a acestei rigori. Ambele însă sunt folosite ca mijloace pentru îndreptarea deviaţiilor de la echilibrul duhovnicesc al vieţuirii creştine. Acrivia se aplică atunci când enoriaşii au tendinţa de a relaxa registrul spiritual prea mult, ajungând aproape la laxitate morală, iar pogorământul se foloseşte în situaţia opusă, riscul de a se atinge habotnicia, rigorsmul literal al legii sau socotirea mijloacelor duhovniceşti (slujbe, post, rugăciune, etc. ) ca scopuri în sine.

  Aş încadra recenta decizie a Sinodului la acrivie. Poate părea dură, deoarece sub atacul secularismului, omul contemporan pierde contactul cu spiritualitatea. Tocmai de aceea, ea este binevenită, în contextul în care desacralizarea spaţiului românesc înseamnă şi tot felul de idei importate de aiurea. Printre acestea se  regăseşte şi pasiunea săvârşirii căsătoriilor şi botezurilor în natură. Deşi pare elevaţie spirituală, această nouă pasiune importată denotă o gravă lipsă de cunoaştere a ceea ce sunt Botezul şi Cununia în realitate.

Această dorinţă de slujbă câmpenească, este doar o consecinţă firească a urbanizării excesive şi a idolatrizării naturii.  Unii nu vor la Biserică deoarece nu vor expunere publică. Alţii nu vor la Biserică pentru că nu cunosc importanţa sacramentală a sfântului lăcaş. Oricum ar fi, se ratează esenţialul: harul Tainelor nu se poate dobândi de oriunde, ci numai de la izvoarele mântuirii, Biserica lui Hristos. A nu se confunda cu rugăciunea personală, care se poate face în orice spaţiu, pe care însă creştinul şi-l spiritualizează prin simbolurile creştine personale: cruciuliţa, iconiţa, candela, Biblia personală etc.

Tocmai de aceea, Sfântul Sinod doreşte, ca prin decizia respectivă, să readucă aceste două Taine pe locul spiritual cuvenit. Mai întâi, să observăm că locul de desfăşurare este biserica parohială. Orice biserică parohială, numită şi de mir, la alegere. Nu mânăstirea, nu spaţiul liber al naturii, nu spaţiul privat al locuinţei. Dacă pe vremea comuniştilor, asemeni timpurilor catacombelor, se mai săvârşeau prin pogorământ Nunţi şi Botezuri prin case, de teama autorităţilor, astăzi acest lucru nu-şi mai are rostul. Nici în mânăstire nu se mai pot oficia aceste slujbe, datorită caracterului lor profund comunitar, parohial, mirenesc, care contrastează mult cu spiritul monahal, de solitudine, al spaţiilor mânăstireşti. Iar în natură ar fi o gravă eroare, deoarece tindem să confundăm natura cu spaţiul sacru al Bisericii. Aici intră în discuţie panteismul, ca eroarea spirituală de a identifica divinitatea cu materia şi universul, pe Creator cu creatura. Deşi Dumnezeu este omniprezent, în chip nevăzut, El se împărtăşeşte oamenilor în chip văzut, prin Biserica Sa, în lucrarea Sfintelor Taine. Tocmai de aceea, decizia sinodală afirmă în continuare: respectarea rânduielilor liturgice pentru păstrarea sacralităţii şi solemnităţii acestor Sfinte Taine.

Privirea este cel mai important simţ şi canal de informare a omului. De aceea, Hristos însuşi face apel la văz, Dumnezeu arătându-Se întrupat omenirii. Acesta este si fundamentul întregii simbolistici vizuale din spaţiul liturgic al Bisericii. Biserica este Cerul coborât pe pământ, loc unde pământul se uneşte cu Cerul şi omul cu Dumnezeu. De aceeea, slujbele bisericeşti fac apel, prin simţurile noastre, la un întreg registru de simboluri ale realităţilor duhovniceşti. Sf. Evanghelie, Sf. Altar, Sfinţii pictaţi, rânduiala slujbei, totul ne transmite harul tainic al sfinţeniei. Înconjurarea Evangheliei, aplecarea în faţa Sf Altar, închinările, rugăciunile etc, nu sunt decât gesturi ale asumării unei vieţuiri creştine, în faţa lui Hristos, care stă, simetric, în fata noastră, pe Sf. Altar cu Trupul şi Sângele său (apropo, acesta este şi motivul real pt care creştinii se închină când trec pe lângă Biserică, că am mai văzut comentarii absurde...). A părăsi, în săvârşirea Tainelor, spaţiul sacru al Bisericii înseamnă a-L căuta pe Hristos acolo unde nu este cazul. Adică o fugă de Hristos. Asta dacă, în panteismul dominant din jur, mai ştim ce este slujba bisericească şi nu o confundăm cu vreun ritual magic sau ocult, uneori socotit neimportant. Căci nu numai participanţii la slujbe tind să le bagatelizeze, ci chiar şi unii slujitori, care-şi permit scurtări, adăugiri, comentarii sau gesturi nefireşti pentru momentul sacru respectiv.

Aşa s-a ajuns ca astăzi, din nefericire, semnificaţia acestor momente eminamente duhovniceşti din viaţa comunitară a creştinilor să fie pierdută sau sufocată, pur şi simplu, de pregătirile lumeşti de dinainte şi de apucăturile fiecăruia din timpul acestora. Cine să se mai gândească la Dumnezeu, câtă vreme Nunta şi Botezul sunt adeseori impregnate de festivism, orgolii, infatuări, comercializare şi chiar manelizare. La un Botez sau o Nuntă auzi discutându-se verzi şi uscate, mai puţin esenţa lor: semnificaţiile creştine. Contează mâncarea, antrenul, podoabele, costumaţiile (rochia de mireasă a ajuns aproape un idol), muzica, invitaţiile, cadourile, darurile (cât le mai dăm şi ăstora, frate?) etc.,dar Dumnezeu rămâne, ca şi la Crăciun, uitat undeva într-un ungher al vieţii noastre.

Aceasta este de fapt şi dilema creştinismului românesc actual: ne place să ne afişăm cu Hristos, dar asta începe să fie doar o imagine goală de conţinut. Mai nimeni nu-şi mai pune serios problemele vieţii veşnice, câtă vreme ne-am complicat inutil şi nepermis de mult viaţa de aici. Astfel, ne apropiem vertiginos şi periculos de statutul de morminte văruite şi ne putem încadra foarte uşor la cuvântul Sf.  Pavel Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.

 În aceste condiţii, decizia sinodală nu încearcă decât să readucă, în percepţia publică, cele două Taine la statutul lor sacramental: momente reale de sfinţire şi unire a omului cu Dumnezeu.