Atacarea BOR la îndemâna oricui / Ce subiecte abordează ziariştii când n-au ce scrie

A ataca Biserica Ortodoxă Română (BOR) a devenit, de ceva vreme, un subiect la îndemâna oricărui ziarist sau subiectul pe care, cei care din lipsă de inspiraţie sau pur şi simplu din lipsă de subiecte/ştiri, îl aşează în pagina ziarului. Cred cu tărie faptul că lumea are nevoie de preoţi, fără Biserică ar fi haos, asta cred eu. Cu siguranţă sunt persoane care mă vor contrazice, fiecare are dreptul la opinie.

Am observat, în ultima vreme, deşi aş putea spune în ultimii ani, că din ce în ce mai multe persoane (ziarişti, bloggeri etc) atacă BOR şi pe preoţi cu o uşurinţă ieşită din comun. A arunca cu noroi în BOR şi în reprezentanţii clerului a devenit un lucru obişnuit. Cred că nu sunt mulţi ziarişti sau bloggeri care să nu fi abordat subiectul acesta. Este, în opinia mea, un fel de subiect salvator, adică, în momentul în care nu au ce să scrie, atacă Biserica, atacă preoţii, cu toate că nu ştiu foarte multe lucruri despre BOR sau despre preoţi, despre greutăţile pe care le întâmpină, despre felul în care îşi trăiesc viaţa şi slujesc Lui Dumnezeu. Sunt de acord că oricare pădure are uscături, dar a cădea în capcana generalizării mi se pare o greşeală şi un păcat. Prin ce am afirmat pănă acum nu vreau să cad în absurdul de a pune bariere presei. Cred că o presă obiectivă ar avea un aport extraordinar la îndreptarea societăţii noastre. Am văzut zeci de articole despre averea Bisericii, relatări despre preoţi cu case şi maşini de lux, însă nici un cuvânt aşternut pe pagina de ziar despre organizaţiile cu caracter creştin şi social înfiinţate şi patronate de BOR, având ca misiune oferirea de servicii sociale persoanelor, familiilor aflate în situaţii de dificultate materiale sau spirituale. Atrag mai mulţi cititori subiectele negative, asta e clar...

Nu cred că a deveni preot este atât de simplu pe cât îşi imaginează unii. Cei care cred cu adevărat în Dumnezeu şi ştiu că a fi preot este ceea ce le-a fost menit în viaţă, urmează paşii corecţi pe această cale, fără a se abate de la drumul lor. Drumul este lung şi anevoios, căci a urma cursurile unei pregătiri teologice nu este deloc simplu. Anii facultăţii înseamnă acumularea unor cunoştinţe care îl ajută pe viitorul preot, contribuind la buna sa formare, pentru că a fi preot înseamnă şi a ştii să ajungi la sufletul şi mintea mai multor categorii/tipuri de oameni. Un preot nu are program fix de lucru, dacă enoriaşii au nevoie de el, va fi acolo unde îi este cerută prezenţa. În fiecare duminică va fi la biserică, iar acolo va încerca să propovăduiască cuvântul Lui Dumnezeu. A fi preot nu este o meserie, ci o vocaţie, care este „călită” de anii petrecuţi (cu seriozitate, cu siguranţă asta e condiţia) în şcoală. Cel mai important e să găseşti calea care te împlineşte şi te mântuieşte. 

În definitiv, şi preoţii sunt oameni, suntem oameni, adică avem şi defecte, pe care luptăm să le transformăm în părţi pozitive. Nu trebuie să fim slabi în vocaţia noastră, căci în momentul în care devenim preoţi responsabilităţile noastre se triplează, enoriaşii au pretenţia să le fim un bun exemplu şi aşa şi trebuie să fim. Trăim alături de enoriaşi, ne bucrăm la boteze şi la nunţi şi ne întristăm alături de ei la înmormântări, îi ascultăm, încercăm din răsputeri să le dăm bune sfaturi, învăţăm despre viaţă de la ei, la fel cum şi ei învaţă de la noi despre Dumnezeu. 

Cred cu tărie faptul că lumea are nevoie de preoţi, fără Biserică ar fi haos, asta cred eu. Cu siguranţă sunt persoane care mă vor contrazice, fiecare are dreptul la opinie. Cred că fără credinţă, Biserică, preoţi, oamenii ar fi mult mai răi, egoişti. 

Preoţii aleg să fie preoţi, aşa cum am ales şi eu, asta am simţit că trebuie să fiu. Aşa a vrut Dumnezeu. Rostul nostru este de a-i face pe oameni să îl cunoască mai bine pe Dumnezeu, să îi învăţăm să îşi sporească credinţa, bunătatea, să le arătăm că Dumnezeu este bun şi să îi ajutăm să se îngrijească de sufletele lor. 

Nu suntem doctori cu diplomă, dar putem fi numiţi „medici” ai sufletelor, putem aduce linişte în sufletul unui enoriaş chinuit, nu avem pretenţia că vindecăm boli, dar putem ajuta cu vorba, cu rugăciunea, fiindu-le alături la bine şi la rău celor care au nevoie de noi. 

Închei cu unul dintre cele mai pline de înţelepciune citate pe care l-am aflat în timp ce învăţam pentru examenul de licenţă, acum câţiva ani. Un citat care îmi va rămâne mereu în minte, în suflet: “L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi aici L-am auzit spunându-mi:„Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!” Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea numai, lumea, să trăiască în această iubire, şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.” -Părintele Dumitru Stăniloae, “Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica“