Anul neschimbării noastre

„Va fi un an greu. Cel mai greu”.... Zic unii, fie dintr-un fotoliu confortabil de ministru, fie tremurând cu ultimul cupon de pensie în mână. Da, va fi un an greu. Dar nu altfel faţă de restul. Din simplu motiv că nu s-a schimbat nimic. Şi nu în jurul nostru, ci în noi înşine.

Suntem aceiaşi români, de veacuri. Aceiaşi români care aşteaptă mereu izbăvirea de la un vodă, de la un imperiu sau de la un Dumnezeu, în întâmpinarea căruia ieşim aruncând sume colosale pe case mari cu turnuri de piatră.

Ce va fi în 2013? Va fi un an în care unii dintre noi vor munci de dimineaţa până noaptea, vor plăti taxe şi impozite, se vor îmbolnăvi de inimă sau de ficat, citind somaţiile de la bănci sau de la Fisc. Va fi un an în care alţii dintre noi vor lua şpagă peste şpagă, pentru cea mai neînsemnată hârtie, dar şi pentru construcţia unei autostrăzi. Şi va fi tot un an în care acestora din urmă le vor creşte conturile mereu ascunse.

Va fi un an în care vor mai muri personalităţi. Şi unii dintre noi vor sta cu ochii lipiţi de ecrane pentru a asista la mascarada orchestrată de televiziuni, în goana după audienţă, manipulare şi bani. Şi va fi un an în care alţii dintre noi vor juca roluri de măscărici, pentru a pune în scenă aceste mascarade. Va fi tot un an în care unii dintre noi vor urî şi vor înjura. Vor fi partizani înfocaţi ai useliştilor, pedeliştilor sau ale altor formaţiuni politice. Va fi un an în care ne vom acuza reciproc şi ne vom bate cu pumnul în piept apărând nişte interese şi indivizi pentru care niciodată nu vom conta.

Va fi un an în care vom schimba, pentru a mia oară, legea educaţiei. Va fi un an în care ne vom lamenta, pentru a câta oară?, că avem o generaţie de copii dezastruoasă, incapabilă să treacă un examen de bacalaureat. Şi vom începe, încă o dată, să plângem de mila viitorului nostru, să râdem de cât de proaste sunt odraslele noastre, să acuzăm cât de corupt e întreg sistemul. Va fi un an în care, din nou, nu vom învăţa nimic. Ne vom lungi şi prelungi zilele. De la un salariu la altul, de la o emisiune TV la alta, de la un scandal politic la altul. De la o lamentare la alta.

Sau ar putea fi altfel. Să fie anul în care să înţelegem odată că avem nevoie de o reformă a sufletului. Că avem nevoie de o schimbare a felului nostru de a fi. De a gândi. Că viaţa nu stă într-o sacoşă de rafie plină cu cartofi. Şi nici într-un episod din „Tânăr şi neliniştit”. Că viaţa, pentru a fi viaţă, are nevoie de valori şi de principii. Că avem nevoie să începem să credem. Nu în voievozi, nu în vedete fără nume, nu în sfinţi pictaţi pe pereţi. Ci în noi şi în Dumnezeu. Să fie anul în care, în sfârşit, să ne trezim.

“Vieţile noastre nu ne aparţin. Suntem legaţi de alte destine. Prezente şi viitoare. Şi, prin fiecare crimă, prin fiecare act de bunătate, ne transformăm viitorul”. (David Mitchell, „Cloud Atlas”)