Anul neschimbării lui Crin

Crin s-a întors! În sfârşit, Crin s-a întors cu faţa la popor! De ceva vreme, puţină, ce-i drept, cel mai liberal dintre liberalii ţărişoarei şi-a venit în fire. Ne ţine discursuri pompoase şi acide despre dreptate, şi adevăr, şi dragoste de neam şi patrie.

Ne spune de principii, dom’le, principiile alea pe care nu le-ncalcă dumnealui în faţa milioanelor ca noi. Noi, proştii care am tot pus ştampila pe unii şi pe alţii, sperând că va veni şi vremea noastră s-o ducem bine.

Crin s-a întors. Schimbă decoruri şi ecrane, face mişto de ei. De ei, turnătorii, şi plagiatorii, şi baronii hămesiţi, şi nenorociţii ăştia înfipţi cu ghearele de inima puterii. De ei, hoţii ăştia care s-au pus cu picioarele pe grumazul românaşilor. De ei, manipulatorii care intoxică poporul cu antenele şi realităţile lor. De ei, jurnaliştii de casă, care slugăresc, dom’le, la toţi securiştii de care nu mai scapă odată blestematul ăsta de popor! De ei, incompetenţii de la putere, care ne fac de râs ţărişoara prin lume. Rânjeşte la duşmani, ameninţă, e pus pe luptă Crin! Se jură c-o să ne scape! C-o să se bată pentru noi pân’ la final! C-o să salveze el ţara de duşmani, de dictatori, de toată haita asta politică, mafiotă şi coruptă, pusă pe jefuit.

Crin s-a întors. E amuzat. E şi nervos. Şi irascibil. Şi ameninţător. Şi zeflemist. Şi arogant. Şi vizionar. Şi-ncrezător. Şi ce nu-i Crin? Vorbeşte, aşa, cu patimă, revoltă, cu toată durerea adunată parcă din fiecare suflet de român. De om târât, pentru a câta oară?, în acelaşi scenariu bolnav, rulat, de zeci de ani, pe uliţa politică românească. Crin e de-al nostru! E omul care le zice, dom’le, nenorociţilor de sus că toţi ne-am săturat să fim minţiţi! Ah, Crin ne va salva! Ne va scoate el din mocirla asta în care ne-au târât hoţii ăştia care ne conduc! Vorbeşte bine, dom’le, Crin!

Mă uit la el. Mă uit la mine. Mă uit la noi. Mă uit şi mă întreb dacă o fi posibil. Dacă o fi, cumva, posibil ca încă o dată, a miliarda, poate, să fim prostiţi. Să ne încingem iar în hora asta bezmetică a schimbării lor, a urilor lor, a luptei lor întotdeauna pentru . Niciodată pentru noi! Mă întreb dacă o fi posibil să mai uităm o dată. Să ne spălăm singuri creierele, ca într-o dorinţă bolnavă de a ne înrola siliţi de nimeni în aceeaşi armată criminală care trage în noi. Niciodată în ei. Mă uit la Crin şi mă întreb dacă am învăţat ceva. Dacă măcar acum am înţeles că ei nu se vor schimba. Că sunt mereu aceiaşi. Că alianţele lor, şi despărţirile lor, şi planurile lor, şi promisiunile lor, şi zbieretele lor, şi supărările lor, şi tot, dar tot ceea ce fac e teatru ieftin de păcălit carnea de tun.

Mă uit la Crin şi mă întreb dacă o fi, cumva, posibil să credem şi acum. Să ne-aruncăm din nou speranţa într-un alt salvator al poporului, altfel, dom’le, decât toţi ăştilalţi care ne mint. Într-un alt erou naţional, care vrea să ne scape de dictator şi să ne facă liberi. Mă uit la Crin şi mă întreb dacă-i posibil, dacă-i, cumva, posibil să nu-nvăţăm nimic. Să nu-nţelegem nici măcar acum, în ultimul ceas al anului ăsta în care sperăm, din nou, că vom schimba ceva, că am fost păcăliţi. Că am fost folosiţi. Că am fost aceeaşi masă de manevră pentru nişte hiene îmbolnăvite de mirosul puterii, de gustul banilor.

Mă uit la Crin. Mă uit la mine. Mă uit la noi. Mă uit şi mă cutremur. Ne-am dat mâna din nou în hora lor bezmetică!