Ştirea este clară: un program de calculator capabil să dialogheze cu subiecţi umani (chatterbot), prezentat sub numele de Eugene Goostman, a reuşit să depăşească pragul testului Turning, convingând 33% din arbitri că au de-a face cu un copil de 13 ani. Astfel, inteligenţa artificială (AI) reuşeşte să aducă în discuţie un vis vechi al omenirii: roboţi care să se comporte uman.

Personal, cred că acest lucru nu va fi posibil vreodată. Iată câteva motive:

1. Testul Turing este nerelevant. Testul Turing nu demonstrează cu adevărat prezenţa unei inteligenţe artificiale de tip uman, câtă vreme evaluatorul şi metoda au câteva potenţiale riscuri de a produce erori. Despre acestea există o polemică intensă între susţinătorii şi opozanţii acestui test, dar cel mai semnificativ mi se pare faptul că evaluatorii sunt subiecţi umani, ei înşişi supuşi greşelilor. Asta nu contestă însă performaţa în sine a softului Eugene Goostman, aceea de a reuşi o nouă etapă în domeniul simulării comportamentului uman. Dar aici se regăseşte şi miezul eşecului: simularea

2. Algoritmii nu pot fi creativi precum omul şi nu dobândi conştiinţa sinelui. Este adevărat că omul este limitat în puterile sale, dar are şi o mare calitate, aceea de a putea crea. Tot atât de adevărat este că şi AI, dincolo de unele aptitudini superioare omului (viteză şi capacitate de procesare) are cel puţin o limită: ea doar imită umanitatea (mai bine zis fragmente din comportamentul ei), dar nu poate crea ceva. Câlcâiul lui Ahile în cazul AI este însăşi esenţa existenţei ei: algoritmul matematic. Practic, programatorii algoritmizează diverse comportamente umane, le introduc în cadrul unor softuri şi obţin nişte rezultate. Marele vis este ca softul să reuşească să se dezvolte singur, să dobândească acea „conştiinţă de sine” care să-i permită să imite inteligenţa umană, care reuşeşte să creeze, chiar dacă datele „introduse” în sistemul uman sunt, să zicem, insuficiente sau incomplete. Ori, după mine, acest lucru este imposibil. Un algoritm matematic, indiferent cât ar fi de dezvoltat, nu va putea să creeze vreodată ceva, asemenea omului.

3. Filosofia simulării comportamentului uman prin AI este una eronată. O altă slăbiciune a AI este aceea că ea îşi fundamentează toată filosofia pe o eroare de viziune asupra vieţii omului: viziunea materialistă. Contrazicând teoria dualistă, a existenţei trupului şi spiritului uman, ea susţine că viaţa omului este doar rezultatul proceselor fizice şi chimice din trupul uman, în special din creier, procese ce pot fi observate, descifrate şi, într-un final, transpuse în cadrul unei maşinării care să imite creierul uman. După mine, această viziune este greşită pentru că, pur şi simplu, comportamentul uman nu ţine doar de fizică şi chimie, ci şi de ceva mult mai profund, pe care îl numim generic suflet, şi care se manifestă prin atribute imateriale (însuşiri sufleteşti). Deşi raţiunea este parte componentă a personalităţii noastre, care ar putea fi transpusă în algoritmi informatici, noi mai avem cel puţin alte două trăsături sufleteşti care sunt dificil de transpus în lumea AI: sentimentele (partea emoţională) şi voinţa (care ţine de liberul arbitru). Aş mai lua în calcul chiar şi capacitatea de memorare şi de uitare, care încă are mistere pentru lumea ştiinţifică.

4. Liberul arbitru nu poate fi simulat software. Chiar dacă, optimişti fiind, am putea admite că, la un moment dat s-ar putea dezvolta un soft care să fie în stare să copieze la perfecţie memoria şi sentimentele umane, piatra de poticnire a acestuia va fi liberul arbitru. Aici este marea deosebire între lumea AI şi lumea umană.

În teorie, liberul arbitru poate fi gândit ca un algoritm în care decizia este rezultatul evaluării unor date iniţiale, în baza unor condiţii pre-existente (valorile personale ale fiecăruia). Astfel, devine simplu să înţelegem cum ia omul o decizie. Practic însă, va fi imposibil să pui o maşină să facă acelaşi lucru, fără a-i spune şi de ce o face. Asta deoarece fiecare om este, în sinea lui, un munte de subiectivism. Libertatea, afectivitatea, memoria, intenţia, raţiunea, interesul, viziunea pe un anume termen, iată numai câteva din comportamentele sufleteşti, caracteristice doar omului, care interacţionează în procesul luării unei decizii. Cum transpui tot acest munte de subiectivism într-o maşină care ştie să ruleze matematic doar stări binare (0 şi 1) mi-e foarte greu să înţeleg.

De altfel, constat cu amărăciune că tabăra celor care visează că maşina va deveni, într-o bună zi, om, este formată sau susţinută de oameni care au periculoasa tendinţă de a desconsidera tot ce are umanitatea ca specificitate superioară, faţă de lumea înconjurătoare. Există, la ora actuală, un cor strident de voci ale oamenilor de ştiinţă, care vor, cu orice preţ, să ne convingă că omul nu diferă prea mult de animal. E dreptul lor, desigur, deşi nu-i văd rostul. Sunt chiar state care au început să reglementeze juridic conceptul inedit de persoană non-umană. Aceasta poate amplifica viziunea eronată de care am pomenit mai sus: omul nu este decât un pachet fizico-chimic în care creierul este minunata maşinărie care îl coordonează. Aşa că de ce n-am putea să imităm software treaba asta? se întreabă aceşti cercetători. Paradoxal cum anumite entităţi pot deveni persoane non-umane, dar omul nu mai poate fi o persoană complexă şi liberă, ci doar o maşinărie supusă unor algoritmi.

Prefer să concluzionez teologic acest subiect, pentru că terminologia reuşeşte să surprindă cel mai bine această specificitate unică a omului în întreaga creaţie. Astfel, după mine, este un câştig faptul că omul, chip (icoană) al Creatorului fiind, a reuşit să creeze maşina. Ea îl poate ajuta pe acesta să-şi depăşească anumite limite ce ţin de viteză şi capacitate de procesare Încercaţi să bateţi un computer la şah şi veţi înţelege imediat la ce mă refer. Sau gândiţi-vă cum a schimbat tehnologia lumea în care trăim.

Dar ca maşina să imite omul în totalitate mi se pare imposibil, pentru că sufletul uman, personalitatea şi subiectivitatea lui nu pot fi transpuse într-un cod informatic. Chiar dacă unii oameni ţin cu dinadinsul să trăiască doar ca nişte roboţei, dezumanizându-se.

Nu văd cum am putea transpune în ecuaţii şi secvenţe informatice de 0 şi 1 ceea ce este greu de înţeles uneori şi de către om: spiritul de sacrificiu, iubirea, comuniunea, idealurile umane (fie ele şi simple vise) desăvârşirea, virtuţile şi chiar libertatea însăşi. A cuprinde libertatea într-un algoritm matematic înseamnă a o supune unor limitări, condiţionări şi variabile de calcul. Adică unor reguli prestabilite. Ceea ce este echivalent cu a o limita şi a o transforma în robie.

Tocmai de aceea, o maşină nu va putea dobândi niciodată ceea ce nu are din start: personalitate şi libertate de alegere. Altfel, ar însemna că poate deveni sfântă nu?

Până la urmă, AI nu poate imita ceea ce nu poate algoritmiza: chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Adică însăşi sfinţenia.