INTERVIU Ionuţ Budişteanu, geniul de 19 ani din Vâlcea: „Pot să fac şi în România ce aş putea face în America“

INTERVIU Ionuţ Budişteanu, geniul de 19 ani din Vâlcea: „Pot să fac şi în România ce aş putea face în America“

Ionuţ Budişteanu are doar 19 ani şi doreşte să rămână în România FOTO Adevărul/Roberto Sălceanu

La numai 19 ani, tânărul Ionuţ Budişteanu, din Râmnicu Vâlcea, a luat premii la peste 130 de competiţii, dintre care 18 internaţionale. Ionuţ a acceptat să vorbească cu „Adevărul“ despre reuşitele sale, despre secretul succesului său, dar şi despre planurile sale de viitor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ionuţ Budişteanu este un tânăr care trăieşte pentru informatică. Numele elevului carismatic din Râmnicu Vâlcea a fost pe buzele tuturor în ultimele săptămâni datorită invenţiilor sale care au impresionat companii de renume, precum Tesla Motors sau Google. El a câştigat aproximativ 90.000 de dolari pentru invenţia sa – o maşină autonomă low-cost.

Tânărul zâmbeşte şi râde mult şi are un simţ patriotic care rar mai poate fi întâlnit. El este mereu îmbrăcat elegant, tratează pe toată lumea cu respect şi se consideră un „produs al sistemului educaţional din România“.

 

La concursurile de software din România nu există limită de vârstă, deci eu concuram cu cei de clasa a 12-a. Din această cauză eu încercam să fac mereu aplicaţii mai bune şi să-i bat pe cei mai mari.

S-a vorbit foarte mult despre proiectele cu care te-ai prezentat la ISEF anul acesta, şi anul trecut (interfaţa care îi ajută pe nevăzători să „vadă“ cu limba). Cu ce te-ai prezentat la celalte două ediţii la care ai mai participat?

La prima ediţie m-am înscris cu un software pentru dezvoltarea rapidă a aplicaţiilor cu inteligenţă artificială. A fost primul an în care am încercat aşa ceva fiindcă m-am uitat la ediţiile precedente şi toate proiectele îmi păreau „science fiction“ şi am zis să încerc şi eu. Programatorii, pentru a face o aplicaţie cu reţele neuronale sau cu algoritmi genetici, trebuiau să înveţe o teorie destul de sofisticată şi literatură de specialitate din domeniul respectiv şi să înţeleagă cum funcţionează reţeaua respectivă. Ideea era să creeze un software de „Rapid Application Development“ care să permită dezvoltarea rapidă de inteligenţă artificială. Programul prezentat de mine la ISEF permitea dezvoltarea ponderilor reţelelor neuronale în aplicaţii pentru dezvoltarea ulterioară a inteligenţei artificiale în aplicaţii. Am făcut şi nişte exemple pentru a arăta ce se dezvolta în aplicaţia respectivă. De exemplu, permitea recunoaşterea scrisului de mână, a câtorva cuvinte rostite în microfon şi feţele umane, făcea predicţii ale unor funcţii. Asta a fost lucrarea cu care m-am înscris în clasa a 9-a şi pentru ea am luat locul patru la categoria „Computer science“ şi am fost premiat cu locul 1 de către cea mai mare asociaţie de calculatoare din lume, „Association for Computer Machinery“ (ACM).

A fost, pentru mine, cea mai mare onoare să fiu invitat să îmi primesc placheta pentru premiul câştigat. Este cel mai mare concurs de informatică şi acolo s-a acordat şi premiul Nobel pentru informatică. Desigur, nu l-am câştigat eu (râde). Acolo au fost vreo 14 premii, 12 dintre ele au fost acordate unor profesori universitari. Eu am primit singurul premiu pentru elevi şi studenţi şi a fost o mare onoare pentru mine. Am stat la masă cu Bjane Stroustrup, cel care a dezvoltat limbajul de programare C++. Eu m-am prins unde am fost după ce am venit de la festivitatea de premiere. Ştiam cu ce se ocupă asociaţia, dar am realizat apoi că cei ce schimbă lumea sunt acei profesori universitari pe care i-am întâlnit acolo. Ei au pornit de la calculatoare cu cartelă şi au ajuns să gândească calculatoare cuantice sau genetice. A fost o foarte mare mândrie pentru mine şi rămâne cea mai mare satisfacţie pe care am avut-o vreodată.

În clasa a 10-a m-am prezentat la ISEF cu ceva asemănător. Atunci am creat un limbaj de programare care era orientat pentru inteligenţa artificială şi îi ajuta pe programatori să scrie foarte repede aplicaţii şi să le exporte în alte limbaje de programare. Practic, programatorii puteau face orice aplicaţie voiau. Limbajul se cheamă „A Lab“. Mai există un program similar, numit „Matlab“ dar acesta poate fi folosit în toate domeniile, de la informatică şi matematică, la biologie. Diferenţa este că atunci când programatorul vrea să exporte programul din „Matlab“ el trebuie să mute 2GB de informaţie, pe când în programul meu este vorba de câţiva MB. Nu ştiu exact dacă l-a folosit cineva, dar se poate descărca de pe site-ul meu (giga-software.com) unde se găseşte şi o documentaţie amănunţită. Nu am încercat promovarea lui şi nici nu am vrut să fac profit de pe urma lui. Vreau să ştiu că poate fi folosit şi am vrut să-mi răspund la întrebarea „Oare pot face ceva similar «Matlab»?“.

La câte competiţii ai participat până acum?

Am participat la peste 130 de concursuri naţionale şi la 18 concursuri internaţionale din 11 ţări. Întotdeauna am încercat să reprezint România. Am fost calificat drept reprezentatul României. Atât la concurs, cât şi atunci când socializam vorbeam despre România şi încercam să spun pe unde e România (râde).

Când ai intrat în acest circuit, al competiţiilor internaţionale?

În clasa a 5-a am fost prima dată la Olimpiada Judeţeană de informatică. Am fost trimis de către fosta mea profesoară de informatică Mlisan Elena şi dânsa a încercat să îmi dea o şansă să particip. M-am calificat la Olimpiada Naţională de informatică şi după aceea am început să progresez. Tot într-a 5-a am mai participat şi la un concurs de software în care făceam programe pentru Windows.

La concursurile de software din România nu există limită de vârstă, deci eu concuram cu cei de clasa a 12-a. Din această cauză eu încercam să fac mereu aplicaţii mai bune şi să-i bat pe cei mai mari.

Este o problemă. Rolul meu este să stau în faţa calculatorului şi dacă sunt atât de intervievat nu mai am timp pentru proiectele mele şi nici să-mi fac cercetarea. E prea multă atenţie şi nu mai pot să performez. Am obţinut aceste performanţe pentru că am stat acasă şi că am lucrat.

Când ai descoperit pasiunea pentru informatică?

Aveam calculator de la vârsta de trei ani şi mă tot jucam pe el. Prin clasa a 3-a am încercat să fac ceva util cu el. Era în vogă „Stăpânul Inelelor“ pe atunci şi eu eram colecţionar de reviste de jocuri. Atunci am văzut mare, un titlu: „Folosind 3D Studio Max poţi să-ţi faci propriul «Stăpânul Inelelor»“. Am zis „uau!“, am tehnica, am tot ce îmi trebuie. După care m-am prins că nu pot realiza aşa ceva deoarece sunt o singură persoană şi mai eram şi în clasa a 3-a. Timp de vreun an şi jumătate am început să mă documentez şi reuşeam să creeze personajele dar după aceea am dat peste un lucru foarte dificil. Mi-am cumpărat o carte de vreo 500 de pagini care trata problema respectivă. Atunci m-am gândit că poate nu modelarea 3D m-ar interesa pe mine. Nu aveam o anumită imaginaţie. Trebuie ca dintr-o cutie să faci o statuie.

Aflasem că pentru jocuri cineva face personajele 3D şi cineva scrie cum să se plimbe respectivele personaje şi cum să se comporte. În clasa a 4-a am încercat să învăţ singur Q Basic, un limbaj de programare pe MS Dos. Nu înţelegeam cum pot eu din consola aia – un ecran negru – să modelez un personaj. Tot nu am priceput. În clasa a 5-a, doamna profesoară mi-a zis că dacă voi participa la concursuri, informatica mă va ajuta să fac jocuri. După aceea mi-am pierdut pasiunea pentru jocuri.

Am început să lucrez la tot felul de proiecte pe care le publicam pe internet, pe forumuri şi primeam feedback. De fiecare dată încercam să implementez ideile primite de la juriul competiţiilor şi de la cei de pe forumuri. Nu mi-am pus niciodată problema „cum să câştig bani dintr-un proiect“, ci cum să-l fac să fie cât mai bun.

În clasa a 8-a mi-am creat propriul meu antivirus. Întâi mi-am instalat vreo cinci antiviruşi şi m-am gândit cum ar putea funcţiona. După care am citit nişte teorie de specialitate şi am aflat care sunt conceptele din spate. Ştiam că nu pot să concurez cu un antivirus care există de zeci de ani, dar mi s-a părut fascinant că am tehnologia şi pot face ceva cu ea.

Povesteşte-mi despre cea mai recentă reuşită a ta.

Am fost la două competiţii. Prima a avut loc în Houston, Texas şi se numeşte I-Sweeep (International Sustainable World Engineering, Energy & Environment). Eu am câştigat la Inginerie cu acelaşi proiect prezentat la ISEF. Totuşi, această competiţie era orientată mai mult spre ingineria mediului şi am încercat să explic cu ce ar putea ajuta o maşină care se conduce singură mediul. 1,9 miliarde de galoane de combustibil sunt pierdute în fiecare an de ambuteiajele produse de accidente. Astfel, o maşină autonomă ar avea un impact foarte mare asupra societăţii şi în special asupra mediului. Dacă nu putem rezolva problema cu maşini electrice de la Tesla Motors, putem rezolva altcumva. De exemplu, oamenii trebuie să păstreze o anumită distanţă faţă de maşinile din faţă. Maşinile care se conduc singure ar calcula exact distanţa optimă. Chiar dacă ar exista un ambuteiaj, s-ar rezolva mult mai repede. Oamenii nu reacţionează exact la timp când vine vorba de semafor, maşinile autonome ar şti momentul exact. Şi parcările ar fi mult mai libere. Calculatorul nu greşeşte. Acesta este cel mai mare concurs de ingineria mediului pentru liceeni, iar ISEF este cel mai mare concurs din lume pentru liceeni.

Societatea americană se bazează foarte mult pe modelul science fair. Cei 1.688 de liceeni sunt selectaţi din aproximativ 7 milioane de copii din toată lumea care au avut visul să participe la ISEF. Cea mai mare bătălie este în America, deoarece există selecţie pe clasă, proiecte între clase, în şcoală, între şcoli, în oraş şi în stat. Toţi finaliştii din stat s-au întâlnit cu Barack Obama. Tehnologia şi ştiinţa este foarte importantă pentru americani.

Cei de la Intel oferă sponsorizări de 3-4 milioane de dolari pentru finalişti doar ca să-i poată trimite în SUA. Îţi dai seama că din Africa se ajunge foarte greu, chiar şi eu am fost ajutat de vreo două-trei ori de către intel. Cazarea este asigurată tot de ei. Am ocupat toate hotelurile din zonă. Juriul a fost cam jumătate din numărul nostru. În total, persoane mature au fost în jur de 7.000. Am învăţat foarte multe şi mi s-a părut cea mai interesantă experienţă. Este un concurs foarte corect. Comisia este internaţională. Cei din comisie nu au voie să fie de aceeaşi etnie cu noi. Nu avem voie să purtăm steaguri sau să ne spunem numele. Proiectul meu, când a fost jurizat, era denumit CS054. Nici la premiere nu prea avem voie cu steaguri, pentru că ni le confiscă.

Ce părere ai avut de restul participanţilor la competiţie, ce proiect ţi-a atras ţie atenţia?

Au fost foarte multe proiecte. Acestea au fost clasificate în 17 categorii – fizică, chimie, informatică etc. M-am uitat foarte puţin la ele pentru că nu am avut timp. Mi-a atras atenţia o fată din Texas care a reuşit să obţină rezultate mai bune cu o mantie invizibilă decât au reuşit japonezii. Există o mantie invizibilă făcută în Japonia care are oferă un grad de „invizibilitate“ de 30%. Ei susţin că sunt limitaţi tehnologic şi că nu pot îmbunătăţi acest procent. Fata respectivă a făcut cercetare şi susţine că poate obţine un rezultat de 70% doar printr-o şmecherie chimică.

Ce ţi s-a părut cel mai dificil?                                                                                              

Jurizarea mi s-a părut foarte dificilă. În afară de marele premiu, există premii pentru fiecare secţiune în parte. Apoi, premiul cel mare se dă pe bază de cuantificare. Juriul de la diferite categorii trebuia să decidă şi să spună de ce proiectul de la Computer Science trebuie să ia marele premiu şi nu cel de la fizică. După jurizare mi s-a zis au existat numeroase discuţii. Nu se voia să fiu jurizat de către alte categorii pentru că ei nu reuşeau să priceapă în ce consta proiectul meu. Aşa că au fost nişte discuţii teoretice şi juriul de la Computer Science se ducea la cel de la alte categorii şi povesteau despre ce e vorba în proiectul meu.

Ce părere ai despre atenţia pe care ai primit-o în ultimul timp din partea presei?

Este o problemă. Rolul meu este să stau în faţa calculatorului şi dacă sunt atât de intervievat nu mai am timp pentru proiectele mele şi nici să-mi fac cercetarea. E prea multă atenţie şi nu mai pot să performez. Am obţinut aceste performanţe pentru că am stat acasă şi că am lucrat.

Am primit nişte oferte, dar momentan sunt ocupat cu bacalaureatul şi îmi doresc să studiez în România, la Universitatea din Bucureşti. Nu mă interesează să lucrez la o companie.

Explică-mi proiectul tău, în comparaţie cu cel al Google.

Eu încerc să fac o maşină care se conduce singură şi care să aibă un cost destul de redus. Prototipul pe care l-am testat eu ar costa în jur de 6.000 de dolari. Eu am plecat de la nişte materiale de studiu de la Universitatea Stanford. 40 de profesori de la această universitate au creat prima maşină din lume pentru competiţia DARPA Grand Challenge. Maşina lor mergea în deşert, nu în mediul urban. Ei au modificat maşina şi aşa a apărut maşina autonomă Google. Liderul echipei, Sebastian Thrun, a făcut nişte cursuri introductive despre inteligenţa artificială şi mi s-au părut foarte interesante. Studiind mai mult am sesizat că folosesc un radar care costă în jur de 75.000 de dolari pentru a recunoaşte unde sunt bordurile. Ei folosesc o cameră pentru a recunoaşte semnele de circulaţie şi liniile de marcaj. De asemenea, ei ştiu că autostrada trebuie să fie un pic mai sus faţă de pământ. Bazându-se pe informaţiile de la radarul 3D, chiar dacă nu sunt marcaje sau borduri, maşina ştie care este limita autostrăzii.

Când am aflat pentru ce folosesc ei radarul 3D am încercat să găsesc alte soluţii. M-am gândit iniţial să folosesc camera principală, cea din poziţia şoferului, însă nu a reuşit să recunoască bordurile. După care am mai plasat două camere pe laterale, pe uşi. Nişte programe cu inteligenţă artificială procesează imaginile suprinse de aceste camere pentru a recunoaşte unde sunt bordurile şi liniile de marcaj. Ele calculează distanţa dintre bordură şi linia de marcaj pentru a afla care este lăţimea autostrăzii. Dacă bordura şi linia de marcaj dispar, maşina ştie să rămână încadrată pe bandă. De asemenea, software-ul recunoaşte culoarea autostrăzii şi cea a pământului şi ştie pe unde trebuie să meargă.

Am mai făcut un software care recunoaşte celelalte maşini din trafic. Totuşi, el recunoaşte numai 70% dintre maşini. Pentru a recunoaşte toate maşinile am construit propriul radar 3D. Tehnologia din radarul meu 3D este aceeaşi cu tehnologia folosită de cei de la Google însă rezoluţia este foarte mică. Pe mine nu mă interesează să recunosc obiectele mici – cum ar fi bordurile şi liniile de marcaj, ci obiectele mari – maşini, case, oameni. Cu radarul a fost cea mai mare problemă deoarece a fost destul de greu de construit.  De asmenea, există cinci laptopuri care procesează informaţiile de la cele trei camere, de la radarul 3D, de la GPS şi de la senzori.

Toate simulările au fost făcute offline. Am făcut vreo 30 de simulări. Camerele şi radarul au fost puse pe maşină şi lăsate să înregistreze. După asta, procesam datele adunate şi vedeam cum gândeşte maşina. Din cele 30 de teste, numai în trei am avut probleme. Radarul 3D nu reuşea să recunoască nişte oameni de la o distanţă de 20-30 de metri, ci îi recunoştea numai de la 4-5 metri. Asta s-a întâmplat pentru că nu am reuşit să construiesc radarul de care aveam nevoie. Eu aveam nevoie de un radar care costa în jur de 4.000 de dolari şi am făcut unul de numai 400 de dolari. Rezoluţia acestuia e mult mai mică. Trebuie doar să mai măresc rezoluţia şi să fac o serie de teste în timp real. Totuşi, chiar şi cu acest radar, dacă aş merge pe la ţară, sistemul ar recunoaşte pe unde trebuie să meargă.

Tu ai carnet de şofer?

Încă nu am. Am fost ajutat de tatăl meu. Tata conducea iar eu stăteam pe cele cinci laptopuri. Aveam laptopul care superviza toată activitatea şi pe restul le controlam de la distanţă.

Ai primit oferte de la mari companii odată cu câştigarea marelui premiu ISEF?

Am primit nişte oferte, dar momentan sunt ocupat cu bacalaureatul şi îmi doresc să studiez în România, la Universitatea din Bucureşti. Nu mă interesează să lucrez la o companie. De exemplu, am fost invitat la Tesla Motors şi pe mine mă interesează mai mult să studiez. Şi de la Google am primit o invitaţie să mă duc să le explic ideea, dar sunt foarte ocupat.

Părinţii tăi ce părere au în legătură cu faptul că tu vrei să-ţi continui studiile în România?

Mama nu este foarte decisă. Îmi tot spune să studiez în America. Am povestit eu despre o universitate de acolo care mi-a plăcut – Drexel University, din Philadelphia – singura universitate în care fiecare student este obligat să lucreze la proiecte de cercetare. Au foarte multe parteneriate, în special cu DARPA. Mama a rămas cu impresia că ar trebui să merg acolo. Tata m-a înţeles. Eu întotdeauna am avut uşa deschisă şi pentru România dar ultimul premiu mi-a dat de gândit că pot să fac şi în România ce aş putea face în America. Premiul respectiv nu a mai fost câştigat de vreo 20 de ani de niciun european şi am văzut că se poate face ce se face şi în străinătate. Aceleaşi cursuri de la Stanford se predau şi în România. Am văzut nişte noţiuni care sunt chiar mai slab explicate la Stanford. Sunt aceleaşi exemple, aceleaşi calcule numerice.

Am sesizat că se poate face noul Facebook în România. Nu e obligatoriu să fii din America. Nu facultatea l-a ajutat pe Mark Zuckerberg să facă Facebook-ul.

Te-ai gândit vreodată să creezi o reţea socială?

Pe mine mă interesează mai mult să fac cercetare. Şi proiectul acesta aducea ceva nou faţă de celelate maşini care se conduc singure. M-ar interesa mai mult să fac cercetare şi să studiez pentru că am sesizat că cercetarea a revoluţionat lumea – formula e=mc2, nu aplicaţia din spatele ei. Dacă nu era Einstein, nu erau nici aplicaţiile. Cei ce au schimbat lumea au fost aceşti cercetători care şi-au pus întrebări de genul  „pot să fac ceva nou? Pot să fac ceva mai bine decât alţi profesori?“

La mine în clasă, de exemplu, toţi băieţii se gândesc la ce fete se vor duce în pauză şi ce le vor spune. Pentru 10 minute de conversaţie ei stau şi se gândesc o oră. Asta se întâmplă constant la mine în clasă.

Cum decurge o zi normală din viaţa ta?

Mă trezesc pe la ora 7, mă duc la şcoală la 8. Majoritatea timpului am laptopul cu mine şi mai studiez la informatică în alte ore (râde). Lucrez la proiectele mele. Mă întorc de la şcoală în jur de ora 2 şi lucrez la calculator, la proiecte. Mănânc deobicei seara, de asta sunt mai plinuţ (râde). Îmi face mama sanvişuri şi le mănânc la calculator. Când am nevoie de citit, stau cu laptopul în pat. Mă culc, de obicei, pe la 1-2. E un lucru pe care îl fac zi de zi, de ani întregi.

Ce ai de gând să faci cu banii pe care i-ai câştigat?

Îi voi folosi pentru dezvoltarea următoarelor proiecte. Mai am un laborator propriu acasă care m-a costat 4-5.000 de dolari şi pe care l-am plătit cu banii obţinuţi în concursurile precedente. Dacă îmi mai lipseşte ceva din laborator, pot să iau din banii ăştia. Întotdeauna am avut o lipsă de fonduri şi acum am oportunitatea de a dezvolta anumite proiecte.

Cum de ai un simţ patriotic atât de dezvoltat?

Am fost în foarte multe ţări, dintre care şi câteva ţări arabe, şi am simţit o nevoie naţională şi creştină. Am fost de multe ori întrebat, în special în Europa occidentală, de unde vin şi când ziceam că din România, părerile erau foarte proaste. Credeau că sunt de altă etnie.

Cum vezi tu sistemul de învăţământ românesc? Crezi că este o problemă cu sistemul sau cu copii?

Mi s-au dat aripile la şcoală dar la un moment dat a trebuit să învăţ de unul singur. Sunt un produs al sistemului educaţional din România. Competiţiile la care am participat nu a fost numai între copii din diferite ţări şi şi între sistemele educaţionale din fiecare ţară. Sistemul educaţional din România a câştigat anul acesta.

Marea problemă este că tinerii nu sunt foarte interesaţi. Ei văd la televizor nişte modele foarte diferite şi vor să le copieze. De exemplu, dacă vă duceţi într-o şcoală şi îi întrebaţi pe cei de clasa a 5-a dacă le place şcoala vor spune că da. După aceea, în clasa a 12-a abia aşteaptpă să scape de şcoală.

Am avut, în clasa a opta, un coleg care şi-a făcut trei tatuaje şi şi-a rupt mâna după ce s-a bătut în clasă. El fusese influenţat de către cei de clasa a 12-a. Generaţiile mai mici sunt stricate de către celelalte generaţii. Cei mici văd că cei mai mari sunt „cool“. De exemplu, în clasa a 5-a, toată lumea dă „bună-ziua“ profesorilor. În clasele 9-12 nu mai face nimeni acest lucru.

Am văzut un sistem educaţional foarte interesant în Taiwan. Era o separare între fete şi băieţi. La mine în clasă, de exemplu, toţi băieţii se gândesc la ce fete se vor duce în pauză şi ce le vor spune. Pentru 10 minute de conversaţie ei stau şi se gândesc o oră. Asta se întâmplă constant la mine în clasă. Dacă ar exista o segmentare între fete şi băieţi, poate ar fi un avantaj pentru sistemul nostru educaţional.

Ar trebui să existe şi o segmentare pe clase: o şcoală numai cu clase de a 12-a, una cu clase de a 11-a şi tot aşa. Mai mult, există şi o lipsă de comunicare între părinţi şi copii şi între şcoală şi părinţi. 

FOTOGRAFII: Arhivă Personală

Imagini din aceeasi galerie
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
  • FOTOGRAFII: Arhivă Personală
Distribuie imaginea
citeste totul despre: