Dr. Mircea Cotul, chirurg cardiac pediatric: „Perioada optimă pentru corecţia chirurgicală a defectelor la inimă este în primul an de viaţă“

Majoritatea malformaţiilor cardiovasculare pot fi vindecate cu succes, dacă intervenţia chirurgicală se face în primul an de viaţă al copilului. După aceea, spun specialiştii, corecţia definitivă este greu sau chiar imposibil de realizat.

Provine dintr-o familie de medici. Tatăl său a fost medic şi profesor universitar de imagistică nucleră într-un spital din Cluj. „Văzând şi ştiind ce face, a reprezentat un model pentru mine şi cel care m-a determinat să aleg această profesiune. El şi-ar fi dorit să urmez imagistica, eu însă m-am simţit mult mai atras de domeniul chirurgiei şi iată-mă aici“, mărturiseşte dr. Mircea Cotul, medic primar, cu specialitate în chirurgia cardiacă pediatrică, şeful secţiei „Cardiopediatric Center“, din cadrul Spitalului Monza, din Bucureşti. El ne-a explicat care sunt şansele de vindecare a malformaţiilor congenitale cardiace în ţara noastră şi care sunt riscurile amânării intervenţiei chirurgicale.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi unul dintre puţinii chirurgi cardiovasculari pediatrici din România. De ce există această penurie de specialişti în acest domeniu?

Dr. Mircea Cotul: E o întrebare aproape dureroasă. Din păcate, în România nu poţi obţine această specialitate, pentru că ea pur şi simplu nu există. Faptul că noi, cei câţiva chirurgi care operăm inimi de copii în prezent, ne-am dezvoltat în direcţia asta este consecinţa unor atestări pe care le-am obţinut în urma unor cursuri de pregătire pe care le-am făcut în străinătate. În România, acest statut nu ţi se poate acorda în momentul de faţă, întrucât nu figurează în nomenclatorul specialităţilor Ministerului Sănătăţii.

Cât de complicat este acest demers?

Simplu sigur nu este. Explicaţiile pot fi oarecum note autobiografice, desprinse pe parcursul celor aproape douăzeci de ani de activitate în specialitatea de chirurgie cardiovasculară pediatrică. Practic, la sfârşitul celor şapte ani de rezidenţiat, de regulă în patologia adultului, de cele mai multe ori în centre de profil din ţară, pe o retribuţie pe care nu trebuie s-o mai amintim, tânărul medic poate opta pentru o supraspecializare în chirurgie cardiovasculară pediatrică. Prin urmare, se impune obţinerea unui masterat sau a unui atestat similar în străinătate, de cele mai multe ori autofinanţat – aspect deloc neglijabil. Ulterior, la revenirea în ţară ar urma parcurgerea curbei fireşti de învăţare, perfecţionare şi acumulare de experienţă, într-un spital în care să exist un centru de chirurgie cardiacă pediatrică.

Pe care le numeri pe degetele de la o mână în toată ţara...

Exact. În momentul în care te gândeşti la o specialitate, ai în vedere şi ce-ţi va oferi viitorul în această profesie. Însă, dincolo de această perspectivă limitată în ceea ce priveşte un posibil loc de muncă, mai trebuie adăugat impactul psihic deosebit. Responsabilitatea este foarte mare, devii cu atât mai implicat cu cât te ataşezi de acel copil, zi de zi; eşti conştient de faptul că de tine şi de acurateţea tehnicii chirurgicale va depinde viaţa lui.

Şi, într-un fel, şi a părinţilor copilului.

Da, ştii că în momentul în care operaţia s-a încheiat, doi părinţi te aşteaptă încrezători în faţa uşii, iar tu trebuie să le oferi vestea bună. Părintele poate să accepte riscurile care există la fiecare operaţie, le acceptă formal prin semnătura pe care o depune pe acel formular, dar în sufletul lui nu există eşec, risc sau complicaţie. Părinţii doresc o rezolvare favorabilă a afecţiunii cardiace a copilului lor, vor să-l strângă în braţe şi să-l poată lua acasă. De noi, cei care am depus jurământul lui Hipocrate, depinde acest lucru. Şi noi, medicii, avem memorie! Sper că spunând toate acestea nu voi anihila în totalitate ambiţia şi elanul colegilor mai tineri în a se alătura unui domeniu dificil, dar în cele din urmă încununat de satisfacţii profesionale considerabile. Cert este că trebuie să fii extrem de dedicat ca să te faci chirurg cardiac de copii în România. 

Cât de frecvente sunt afecţiunile cardiace la copii în ţara noastră? Sunt cumva mai multe în prezent decât în trecut?

Nu există o statistică foarte precisă, din păcate. În România se nasc aproximativ 1.000–1.200de pacienţi cu malformaţii cardiace congenitale. Trebuie menţionat că nu toate aceastea reprezintă urgenţe şi nu toate trebuie abordate în primul an de viaţă. Pe lângă cazurile complicate, există o gamă întreagă de defecte simple, aşa cum sunt cele de sept atrial, ventricular sau persitenţa de canal arterial. Acestea sunt malformaţii care pot fi urmărite în timp şi, la un moment dat, dacă se menţin semnificative şi apar simptome, se va decide intervenţia chirurgicală.

De ce apar aceste malformaţii? Sunt ele simple accidente nefericite sau există anumiţi factori care le determină?

Anomalii cardiovasculare pot apărea în etape diferite, în timpul vieţii intrauterine, diagnosticate fie în acest stadiu, fie imediat după naştere. Ele pot fi consecinţa unei opriri sau a unei mutaţii în dezvoltarea normală a aparatului cardiovascular. În majoritatea cazurilor, nu se cunosc cauzele care determină apariţia acestor afecţiuni. Există o multitudine de factori toxici incriminaţi, precum alcoolul, drogurile, diverşi poluanţi, unele medicamente. Dintre factorii infecţioşi, de menţionat este virusul rubeolei. Contează şi stresul, bolile mamei, care intervin în anumite etape ale sarcinii – toţi aceşti factori pot acţiona izolat sau în asociere cu determinările genetice, în cadrul unor sindroame: Down, Williams etc. Se acceptă şi existenţa unei predispoziţii ereditare în declanşarea malformaţiilor cardiovasculare.

Există malformaţii ale inimii care pot trece neobservate şi cu care se poate trăi fără a cunoaşte diagnosticul?

Da, există. De regulă însă, aproape toate defectele cardiace au un răsunet clinic. Un suflu care se aude în stetoscop trebuie întotdeauna să ne conducă la ideea unei posibile malformaţii congenitale. E adevărat, unele sufluri sunt fiziologice care nu sunt în contextul unei leziuni cardiace şi care vor dispărea, cu timpul, la un moment. Totuşi, de cele mai multe ori, aceste zgomote au un corespondent într-o afecţiune cardiacă. Atunci când este vorba despre o malformaţie complexă, manifestări apar imediat după naştere, aşa încât un specialist din maternitate poate
să-şi dea seama. Ulterior, acesta va cere părerea unui ecografist cu experienţă pentru a putea pune diagnosticul, iar de acum încolo urmează dispensarizarea, urmărirea acestuia până în momentul prielnic pentru intervenţia chirurgicală.

Explicaţi, vă rog.

E important să se reţină că fiecare dintre malformaţiile cardiace are un moment considerat optim pentru intervenţia chirurgicală. Temporizarea este inutilă, în condiţiile în care nu vom obţine niciun beneficiu aşteptând în speranţa închiderii sau reducerii unor orificii. Lucrul acesta, de regulă, nu se întâmplă. Există suficiente cazuri în care părintele, în cele din urmă, vine şi se adresează direct chirurgului, după ce diagnosticul a fost pus cu mult timp înainte, chiar imediat după naşterea copilului, dar s-au găsit diverse soluţii de amânare a operaţiei, mai precis, s-a prescris tratament medicamentos, în ideea că pacientul se va vindeca. Această abordare nu este una sănătoasă, fiindcă până la urmă tot va trebui făcută intervenţia chirurgicală. Nu e acelaşi lucru să operezi un copil la o vârstă optimă de 6-7 luni până într-un an sau un copil de 7-10 ani cu aceeaşi malformaţie, care deja şi-a făcut cursul, determinând apariţia complicaţiilor. Chiar dacă se poate opera şi la acele vârste, durata de spitalizare va fi mai lungă, iar câteodată corecţia definitivă nu poate fi efectuată şi suntem constrânşi să facem doar operaţii paliative, pe care nu le încurajăm foarte tare. Faptul că s-a aşteptat atât de mult nu ne mai permite să facem intervenţia care ar fi fost optimă la vârsta potrivită. În acest context, ne putem aştepta la o serie de complicaţii legate de tulburări de ritm şi incidente care să afecteze viaţa normală a copilului în ceea ce priveşte capacitatea de efort şi multe altele.

Încurajaţi, aşadar, părinţii să caute soluţii radicale, în sensul intervenţiei chirurgicale de la vârste cât mai mici, atunci când şansa de vindecare este mai mare?

Peste tot în lume aceasta este practica normală. Acolo unde există suficiente centre şi screeningul pre şi postnatal este pe măsură. Din păcate, în România se fac doar 450–500 de operaţii pe an, ceea ce reprezintă doar jumătate dintre copiii născuţi cu malformaţii cardiace. Ne imaginăm că celelalte cazuri rămân fie în aşteptarea unei soluţii, de aici rezultând şi vârsta tardivă la care copiii ajung la noi, fie se pierd, copiii murind. Trebuie să acceptăm lucrul acesta. Un număr dintre ei pot fi operaţi şi în străinătate...

Pe bani foarte mulţi. Care sunt diferenţele de costuri?

Preţurile unei intervenţii chirurgicale pot fi chiar şi de şase ori mai mari, comparativ cu cele practicate la noi. Mai mult, nu totdeauna o afecţiune cardiacă congenitală poate fi rezolvată în totalitate la o primă intervenţie chirurgicală; există situaţii în care se impune o a doua sau a treia operaţie, când se fac aşa-numitele intervenţii în etape, care vor necesita la rândul lor alte fonduri suplimentare pentru controale, deplasări şi intervenţia în sine. Este păcat ca aceste operaţii să nu se realizeze în ţară, în aceleaşi condiţii.

„Cel mai mic pacient operat a avut 2.700 de grame“

Care a fost cel mai mic pacient pe care l-aţi operat?

Am început activitatea în cardiologia cardiacă pediatrică acum 18-19 ani. Au fost multe cazuri de-a lungul timpului, inclusiv de copii născuţi prematur, în cazul cărora intervenţia chirurgicală este foarte delicată şi cu riscuri foarte mari. Cel mai mic pacient operat de mine a avut aproximativ 2.700–2.800 de grame. Se ştie că unele malformaţii congenitale evoluează cu o stagnare în creşterea şi dezvoltarea copilului, astfel încât putem întâlni copii care la vârsta de 5–6 luni au greutatea de 3.200 de grame specifice unui nou-născut.

Dar cel mai complicat caz care a fost?

Chiar dacă se încadrează într-o anumită categorie, niciuna dintre malformaţii nu seamănă, cum niciunul dintre pacienţi nu vine în aceeaşi stare. Este greu de spus care a fost cel mai complicat caz, pentru că au fost multe. Transpoziţia de vase mari este poate una dintre cele mai complexe afecţiuni pe care am abordat-o. Este vorba de o malformaţie complexă, în care vasele principale care pleacă de la inimă, artera aortă şi artera pulmonară, sunt inversate şi pleacă din cavităţi ale inimii exact opuse faţă de normal. Simplist, aşa stau lucrurile, dar în realitate, aceste cazuri sunt foarte complicate, pentru că, de regulă, există şi alte anomalii asociate. Altfel, acei copii n-ar putea trăi. Această malformaţie are un timp limită în care se poate interveni, de la câteva zile până la maximum 2-3 săptămâni din momentul naşterii. Dincolo de această limită, din păcate, nu mai putem avea o corecţie definitivă, totală.

De ce?

Pentru că sunt nişte particularităţi care ţin exact de vârsta asta. Dacă ai depăşit momentul, chiar dacă ai încerca, operaţia de corecţie definitivă nu mai poate fi realizată.

Copiii operaţi au ulterior restricţii în ceea ce priveşte alimentaţia sau sportul?

Activitatea sportivă nu le este contraindicată şi nici alte restricţii nu impunem. În general, după operaţiile simple, copiii pot părăsi spitalul fără nicio medicaţie. Pentru cele complexe, există o medicaţie de întreţinere, pentru evitarea unor complicaţii care pot să apară în primele două-trei săptămâni de la operaţie. De regulă, la primul control care se efectuează după o lună, acea terapie medicamentoasă este suprimată. Astfel, copiii pleacă de la noi fără restricţii majore de alimentaţie sau de efort. Lucrul acesta se întâmplă, fiindcă o dată ce operaţia a fost făcută în condiţii bune, ne aşteptăm ca vindecarea să fie totală. Noi avem în biletul de externare o formulare, unde este menţionat „vindecat chirurgical“.

Lucraţi cu mâinile. Cum aveţi grijă de ele?

Nu am grijă de ele în mod special. În afara sălii de operaţie mai lucrez şi în grădină. Am o grădină cu pomi şi îmi face plăcere să mă ocup de îngrijirea lor. Fac şi sport. Sigur, le protejez, pentru că n-ar fi de dorit să am accidente.

S-a specializat în SUA

Numele: Mircea Gabriel Cotul

Data şi locul naşterii: 14 mai 1959, în Bistriţa-Năsăud

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

În 1985 a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie din
Cluj-Napoca.

Între 1991-1995 a fost medic rezident chirurgie cardiovasculară la Clinica de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului Inimii „Niculae Stăncioiu“, din Cluj-Napoca.

Între 1996-2000 se supraspecializează în chirurgie cardiovasculară pediatrică.

Din anul 2013 coordonează activitatea „Cardiopediatric Center“ din cadrul Spitalului Monza din Bucureşti.

A efectuat cursuri de pregătire în SUA, Italia, Israel şi Brazilia.

Este autorul a şapte cărţi şi 90 de lucrări de specialitate publicate în ţară şi în străinătate.

A realizat intervenţii în premieră precum Switch-ul arterial în transpoziţia de vase mari, asociată cu anomalii de origine şi traiect ale arterelor coronare.

Locuieşte în Bucureşti