De la stadioane arhipline la afaceri şi ruine. Declinul bazelor sportive din România

Stadionul 23 august din Capitală, în 1953 Foto AFP

În interbelic, sportul românesc începea, timid, să se afirme pe plan internaţional. Schimbarea regimului politic în a doua jumătate a secolului al XX-lea vine, însă, cu transformări radicale:se construiesc numeroase baze sportive şi, odată cu ele, cresc performanţele şi se înmulţesc medaliile olimpice. Sportul românesc era în plină glorie. Astăzi, e în declin. Multe dintre sălile de altădată au fost închise sau au încremenit în timp.

Când eram la grădiniţă şi apoi elevă, vedeam în fiecare zi, de cum intram pe poarta şcolii, o placă imensă agăţată pe-un gard, pe care scria, cu litere mari, albastre, „Mens sana in corpore sano“. Multă vreme n-am ştiut ce înseamnă, dar bănuiam că are legătură cu sportul şi sănătatea – placa era aşezată chiar în faţa terenului de sport şi-mi aminteam, vag, cum mama parcă-mi explicase ceva odată. Nimeni nu ne-a spus ce-i cu ea, nici eu n-am întrebat. Până într-o zi, când am priceput.

În cei patru ani de gimnaziu, profesorul de sport părea convins că deţin calităţi de atletă, aşa că mă trimitea la tot felul de competiţii sportive: crossuri, săritura în lungime, viteză. Eram printre puţinele fete care, la ora de educaţie fizică, trebuia să dea ture în jurul şcolii, chipurile, pentru antrenament.
N-am scăpat nici de glumele colegilor care, văzându-mă roind în pas alergător prin jurul şcolii, au început să mă strige „Aleargă“ şi „Run, Forrest, run!“.

 M-am întors, de la fiecare competiţie, pe ultimul loc.N-am strâns niciodată pumnul victoriei, dar eu continuam să concurez plină de iluzii cu cei mai buni. „Dom’ profesor, la ce folos?“, m-am revoltat odată. Mi-a arătat placa imensă din curtea şcolii, a citit răspicat ce scrie pe ea, şi mi-a explicat că alergatul meu, indiferent de performanţe, are mare legătură cu sănătatea mea şi cu rezultatele mele de la şcoală. Nu ştiu dacă l-am crezut atunci, dar, mult mai târziu, vara, înaintea unui examen greu din facultate, ieşeam şi alergam ca să elimin toxine şi să-mi calmez emoţiile. Era parte din antrenamentul meu pentru o minte sănătoasă. Şi restanţe, cel puţin, n-am avut...

Construieşti un stadion, închizi o închisoare
Amintirea personală de mai sus nu e o noutate pentru cât de benefic e sportul în educaţia şcolară. Nu ne sunt străine nici numeroasele recomandări ale medicilor pentru a face mişcare. Un studiu realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că fiecare dolar investit în activitatea fizică determină o economisire de 3,2 dolari în sistemul medical. Chiar şi renumitul comentator sportiv Cristian Ţopescu avea o vorbă: atunci cand construieşti un stadion, închizi un spital sau o închisoare. Dar, în ciuda celebrului principiu „mens sana in corpore sano“, care lega, la noi, educaţia şcolară de practicarea sportului încă din secolul al XIX-lea, pare că regulile s-au împotmolit pe undeva. Dispariţia, după ’90, a multor baze sportive sau, pur şi simplu, învechirea lor, i-a îndepărtat încet pe oameni de activitatea la fel de importantă ca masa principală. Lipsa unor strategii coerente pentru sport, iniţiative ca „400 de săli de sport“, care s-au dovedit a fi construite prost au condus la rezultate tot mai slabe în competiţiile sportive de renume unde, altcândva, excelam.

Istoria sportului românesc cuprinsă în secolul trecut are o evoluţie frumoasă, pe-o pantă ascendentă, cu multe victorii, dar şi sacrificii. În ciuda a două războaie mondiale şi instalării la putere a unui regim politic opresiv, educaţia fizică a supravieţuit. Uneori a fost ca un refugiu, alteori, una dintre puţinele opţiuni plăcute de petrecere a timpului lider. De la câteva mici competiţii locale, pe stradă, la antrenamente organizate temeinic şi loturi de olimpici mondiali, România a ajuns pe harta sportului mondial o ţară mică, cu performanţe deosebite. Ţara „perfectei“ Nadia Comăneci, aşa cum o descria, în 1976, revista „Time“, pe prima gimnastă din istorie care a primit nota 10.

Măreţele realizări sportive din comunism
În perioada comunistă, au fost dotate şi construite – uneori în locul unor case burgheze, deci neprietenoase regimului – numeroase ansambluri şi baze sportive. Politica sistemului comunist urmărea nu doar creşterea numărului de sportivi de performanţă, dar şi crearea unei mişcări sportive de masă. Aşa, pe terenul de sport, ideologia politică se răspândea la cât mai mulţi oameni. Oricum, cu toată infrastructura la dispoziţie, în uralele la adresa măreţului partid, oamenii au început să umple stadioanele şi sălile de sport. De plăcere sau pentru a ajunge pe podium. Dacă în 1946, erau construite 22 de terenuri noi, după doar patru ani, potrivit datelor din cartea „Sportul în slujba comunismului; Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă – Poiana Stalin, 28 ianuarie-7 februarie 1951“, erau înregistrate 1.536 de spaţii noi. Iar spre sfârşitul anilor ’80, în România existau de toate: 12 patinoare artificiale, 15 bazine de înot, mii se săli de sport pentru gimnastică şi atletism, precum şi o colecţie impresionantă de medalii.

Punctul de cotitură îl constituie căderea regimului comunist, când sportul intră într-o perioadă de declin şi încă nu-şi revine. După ’90, multe dintre terenurile şi imobilele care făceau parte din bazele sportive au fost retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Unele dintre stadioane sau clădirile sportive s-au demolat pentru a face locul unor investiţii imobiliare sau mari centre comerciale. Şi doar în puţine cazuri au mai fost făcute modificări şi renovări ale bazelor sportive de altădată, care însă nu mai respectă normele europene. Dar planuri există.

Patinaj artistic în Parcul Cişmigiu

Baze sportive ca în anii 1980
În strategia de dezvoltare a sportului în România pentru perioada 2016-2032 se evidenţiează faptul că „infrastuctura din sistemul naţional pentru educaţie fizică şi sport este în proporţie de 75% una de nivelul anilor 1980. Ea este insuficientă şi de calitate slabă şi, în prezent, necesită o modernizare la nivelul cerinţelor europene şi ale federaţiilor sportive internaţionale, atât pentru pregătirea şi desfăşurarea competiţiilor sportive oficiale, cât şi pentru utilizarea lor în activităţi recreative. În acelaşi stadiu se află şi bazele sportive aflate în administrarea consiliilor locale, făcându-se în acest sens doar paşi timizi în modernizarea dotărilor“.

În 2013, în Romania, conform Raportului de Audit al Performanţei Sportive, întocmit de Curtea de Conturi, existau 417 organizaţii sportive (276 de cluburi subordonate administraţiei publice centrale şi 141 de cluburi subordonate administraţiei publice locale), 69 de structuri sportive (societăţi pe acţiuni) şi 3.843 de cluburi sportive private.

Nu e greu de intuit că lipsa condiţiilor pentru sport a condus şi la scăderea numărului de sportivi de performanţă. Un exemplu din acelaşi studiu realizat de MTS: în 2015, în Bucureşti, existau 638 de cluburi sportive şi erau înregistraţi 27.459 de sportivi legitimaţi, în timp ce în 1995, erau 45.958.

Primul semnal a fost tras. Mai departe, Ministerul Tineretului şi Sportului îşi propune  în perioada 2016-2032, să îmbunătăţească infrastructura sportivă. Primul eveniment sportiv major sportiv bate la uşă: în 2020, România va găzdui patru meciuri din Campionatul European de fotbal, iar patru stadioane bucureştene vor fi folosite pentru antrenamente: stadioanele Ghencea, Ştefan cel Mare, Arcul de Triumf şi Giuleşti, dar n-au început încă renovările.

Clădirile sportive ar putea deveni monumente culturale

Sala de sport din Timişoara

Care era atmosfera de altădată la competiţiile sportive? Cine a fost primul român medaliat la Jocurile Olimpice moderne? Când a fost introdusă activitatea fizică în educaţia şcolară? Şi care e istoria principalelor baze sportive din România, unde s-au antrenat cei mai de seamă atleţi? Sunt întrebări la care răspunde, printr-un studiu-pilot, proiectul cultural „Patrimoniul sportului. Baze sportive urbane de secol XX“, realizat de Institutul Naţional al Patrimoniului (INP) în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România. Arhitectul Ştefan Bâcilă, directorul Institutului Naţional al Patrimoniului, a explicat, pentru „Weekend Adevărul“, că acest proiect are ca scop cercetarea potenţialului cultural pe care clădirile sportive îl au şi care ar trebuie protejat.

„Patrimoniul cultural al sportului n-a stârnit până acum foarte multă atenţie. Nu există monografii pe această temă. Ne-am propus, aşadar, să avem o privire de ansamblu asupra fondului construit, istoric, care e dedicat sportului. Obiectivul care urmează e acela de a putea proteja ceea ce e valoros din aceste clădiri, aşa încât ne-am propus să iniţiem proceduri de clasare, ca momument istoric, pentru anumite ansambluri şi obiecte arhitecturale valoroase“, explică arhitectul.

Cum poate fi protejat patrimoniul sportului
Practic, un stadion ar putea deveni monument cultural. Acest lucru nu înseamnă, însă, că un stadion sau o sală de sport ar deveni nefuncţionale. Bâcilă spune că, atunci când un obiectiv e înscris pe lista monumentelor istorice, se păstrează anumite elemente de stil, de arhitectură, din întregul obiectiv, dar nu înseamnă că tot spaţiul rămâne îngheţat în timp şi nu se mai poate face nimic. „E importantă această temă de discuţie tocmai pentru că, altfel, din grabă şi din ignoranţă, aceste clădiri ajung să fie demolate şi pierdem valori în numele progresului“.

Stadionul din Constanţa

Nu doar valoarea culturală a acestor clădiri e importantă, mai spune directorul INP, cât contează şi încărcătura emoţională pe care o poate purta o clădire. „E interesantă arhitectura din această perioadă recentă pentru că poartă mărturia unor caracteristici negative ale sistemului. Nu sunt doar construcţii remarcabile. De pildă, stadionul din Constanţa e construit pe baza proiectului realizat de o echipă de arhitecţi care erau, în acea vreme, deţinuţi politici“, spune Ştefan Bâcilă.

Sportul românesc, de la regalitate la socialism

La începuturi, sportul şi competiţiile însemnau exerciţii fizice sub forma jocurilor şi a dansurilor. „Leapşa“, „de-a prinselea“, întrecerile la trântă între copii şi adulţi erau principalele jocuri de competiţie. Celebru era şi un joc de îndemânare, de origine turcească: geridul, un fel de aruncarea suliţei. La Bucureşti, jocul, pomenit prima dată de Dimitrie Cantemir în secolul al XVII-lea, era puţin adaptat. Se organiza pe câmpia Colentinei, unde participau doi călăreţi, fii de boieri, care aruncau unul către celălalt beţe de alun de un metru lungime, având ca apărare un scut din pâslă. Jucătorii aveau cu ei şi un baston cu cârlig, cu care, din galop, ridicau geridul căzut.

Prima menţiune a unei întreceri de atletism din România pare să fie în 1850, povestită de Radu D. Rosetti. Era o provocare a unei „sportmene“ la o „întrecere de alergare cu prinsoare“ pe străzile Bucureştiului. Iată cum suna povestea: „Partea comică nu putea să lipsească; e plin de savoare un afiş atârnat în cui, şi păzit sub sticlă, bineînţeles, prin care o sportsmenă chiamă s-o vadă spectatorii la 1850: «Cu învoirea ocârmuirii Duminică, în 13 Noiembrie după poftire are Velosipeta Karolina Paukert în cea de pe urmă cinste a se arăta iarăşi într-o Fugă mare cu Prinsoare de la strada Podului Mogoşoaiei până în strada Târgului de Afară, pă marginea oraşului; adică de şase ori; trei în ducătoare şi trei prin viitoare; cura se va sfărşi în 33 de minute. De câte ori va ajunge la semn, se va slobozi câte o puşcă, spre încredinţare. Forma îmbrăcăminţii: tirol. Dacă din privitori va pofti să se prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească la Hanu lui Manuc No. 56. Privitorii au să plătească câte un sfanţ; Nobleţea după voinţă. Începutul va fi la 10 ceasuri turceşti după prânz».“

Primele competiţii serioase au loc cu sprijinul lui Pierre Fredy, baron de Coubertin, considerat întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne. La prima ediţie organizată la Atena, în 1896, a Jocurilor Olimpice participă şi un român. George Plagino concurează la tir, proba de talere, fără rezultate. Abia în 1912, la Olimpiada de la Berlin, câştigăm prima medialie olimpică: călăreţul Henri Rang obţine medalia de argint.

În timp, se dezvoltă ciclismul, handbalul, iar o importanţă aparte o are hipismul. Hipodromul Băneasa (foto) a fost construit după proiectul lui Ioan D. Berindei, iar inaugurarea a avut loc în 1908, în prezenţa familiei regale. Tribuna avea trei etaje, cu loje separate: loja regală, loja antrenorilor şi cea a proprietarilor, o altă tribună, ocupată în general de studenţi, fiind gândită pe acoperiş. Pe Hipodromul Băneasa s-au desfăşurat, vreme îndelungată, curse de trap, pentru toată lumea, şi curse de galop, pentru aristocraţie. După instalarea regimului comunist, grajdurile, hergheliile şi toate facilităţile hipodromului au fost naţionalizate. Între anii 1952-1960, hipodromul a fost demolat, în locul lui ridicându-se Casa Scânteii şi ansamblul Romexpo.

Un alt hipodrom celebru al Capitalei era Hipodromul Floreasca (foto). Era amplasat pe locul unde astăzi se află cartierul Floreasca. Construcţia, care aparţinea Societăţii Naţionale pentru Îngrijirea Cailor de Rasă, a fost realizată între anii 1922-1923, în preajma lacului Floreasca. Proiectul Hipodromului a fost realizat de către arhitectul Paul Smărăndescu. Trbunele cuprindeau trei clădiri diferite, care erau legate între ele prin coridoare şi pasaje de trecere: pavilionul regal, pavilionul oficial şi pavilionul public.

Hipodromul „Floreasca” n-a avut o istorie foarte lungă. În urma unui proiect de sistematizare a zonei, care datează din anii 1938-1940, s-a propus lotizarea hipodromului Floreasca. Proiectul a fost amânat din cauza începerii celui de-Al Doilea Război Mondial şi reluat câţiva ani mai târziu. După 1955, în locul hipodromului Floreasca, s-a început construirea cartierului cu 100 de blocuri de câte 4 etaje, dezvoltat în jurul unui parc central, care avea policlinică, grădiniţă, şcoală, liceu, cinematograf şi diverse spaţii comerciale. Singurul spaţiu verde rămas pe locul vechiului hipodrom Floreasca este actualul parc „Verdi“.

În 1929, la iniţiativa Aşezămintelor Kretzulescu, se deschide baza sportivă „Bazinul Kiseleff“, care, după naţionalizare, e rebotezat „Ştrandul Tineretului“– , iar în august 1930 se inaugurează bazinul „Lido“. Potrivit datelor din „Istoria Sportului în România“, în anii 1960 existau 20 de bazine de înot, amenajate, în general, în preajma lacurilor din capitală: Floreasca, Băneasa, Tei, Bragadiru.

Ştrandul Kiseleff a fost realizat după proiectul arhitectului Marcel Iancu, iar lucrările de construire au durat doar 52 de zile. A rămas, până la cel de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare bază sportivă a Bucureştiului. E cunoscut şi în prezent ca unul dintre exemplele cele mai reprezentative pentru arhitectura din România primei jumătăţi de secol XX.

Apare primul club de rugbi, care, alături de tenisul de câmp şi înotul era considerat de protipendada vremii sport „de elită“. Nu şi fotbalul, în ciuda popularităţii pe care o avea. Orişicum, trebuie amintit: primul meci de fotbal jucat între cluburi e consemnat în 1902 la Timişoara între echipa gazdă şi cea din Lugoj. Lugojenii au rămas în istorie pentru primul meci câştigat cu 3-2.

Dintre stadioanele renumite din interbelic, o istorie aparte o are „Venus“, care se găsea odinioară pe locul actualului Parc Ştirbei. A fost inaugurat în1931, din fondurile lui Alexandru Elădescu. Era unul dintre cele mai moderne stadioane româneşti, cu o capacitate de peste 10.000 de locuri. Venus a avut primul teren gazonat din ţară, nocturnă, terenuri anexe şi cabinete medicale şi de recuperare. În 1953, arena şi toate clădirile clubului sunt demolate, iar în locul lor e ridicată Opera Naţională.

 În 1936, la doi ani după alegerea amplasamentului, încep lucrările de construire ale Complexului Sportiv „Giuleşti“. Iniţial, e ridicat Stadionul C.F.R., după planurile arhitectului Gheorghe Dumitrescu. Festivitatea oficială de inaugurare are loc aproape trei ani mai târziu, în 10 iunie 1939, cu ocazia sărbătorii naţionale „Ceferiada“. Sub tribunele stadionului există o sală de atletism, o sală pentru box, o sală pentru lupte şi haltere, un poligon de tir redus, o popicărie cu două piste, magazii cu materiale sportive şi birourile clubului sportiv. De asemenea, stadionul mai acomodează o sală mare de volei, baschet şi handbal care în schema funcţională originală avea rolul de muzeu C.F.R.

Stadionul Giuleşti în perioada interbelică

În anii ʼ70 a fost construită Sala Polivalentă „Rapid”, după planurile arhitecţiilor Eugen Cosmatu şi Radu Ranetescu. Aceasta este amplasată între stadion şi blocurile din zonă. În partea de sud-est a stadionului există un bazin de polo nefuncţional încă din 1989, când vechiul regim a ordonat dărâmarea lui. Anul acesta, la stadionul Giuleşti se vor începe lucrările de modernizare înaintea Campionatului European din 2020. Există, însă, numeroase controverse în acest sens - există, pe de-o parte afirmaţii că baza sportivă va fi refăcută în totalitete, dar există şi ipoteza conform căreia se doreşte dărâmarea întregii arene şi reconstruirea ei de la zero.

Dintre măreţele realizări ale regimului comunist, Parcul de Cultură şi Sport „23 August“e printre cele mai grandioase. A fost construit după planurile arhitecţilor Willy Juster, Anton Dîmboianu, G. Aznavorian şi G Filipeanu, în 1953, cu ocazia desfăşurării, în Bucureşti, al celui de-al III-lea Congres Mondial al Tineretului şi al celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie. Parcul cuprindea Stadionul „23 August“ ca element principal – care, în 2007 a fost demolat pentru a face loc Arenei Naţionale –, turnul de paraşutism (foto), teatrul de vară şi lacul, utilizat pentru canotaj.

De-a lungul timpului, spaţiul a fost completat cu diferite clădiri necesare desfăşurării antrenamentelor şi competiţiilor sportive. În anul 1959, a fost construit Patinoarul artificial „23 August“, care a fost ulterior acoperit. Între 1960 şi 1970 a fost dezvoltată zona cunoscută acum ca Baza sportivă de pregătire olimpică „Lia Manoliu“ ce cuprinde: terenul de atletism „Viitorul“ (1963), o sală de gimnastică (1964), săli de pregătire pentru box, haltere şi arte marţiale (1972) şi o sală de jocuri destinată sporturilor de echipă (1974). Baza de nataţie şi atletism „Lia Manoliu“ a fost ridicată între 1969 şi 1996 şi curinde o sală de atletism (1969), un bazin de înot acoperit (1969), unul descoperit (1976) şi săli pentru alergări şi aruncări (1996).

Arena Naţională din Capitală

În apropiere de centrul capitalei, în spatele actualului Palat al Parlamentului, e stadionul „Republicii“ (foto), considerat primul stadion modern ridicat în România. Construcţia, a cărei peluză de nord mai poate fi observată astăzi din strada Izvor, a fost realizată după proiectul arhitecţilor Horia Creangă şi Marcel Iancu, şi inaugurată la 9 mai 1926, cu ocazia unui meci de rugbi disputat între echipa României şi Selecţionata Armatei Franceze. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, stadionul „Repubicii” a fost afectat de bombardamente, motiv pentru care a fost reconstruit în a doua jumătate a anilor ʼ40.

Noul stadion a fost inaugurat pe 3 septembrie 1948, cu ocazia primei ediţii a Campionatelor Internaţionale de Atletism ale Republicii Populare Române. Deşi era al doilea cel mai mare stadion din Bucureşti, după Stadionul „23 August“, şi un important reper al oraşului, stadionul „Republicii” a fost dezafectat în 1984, odată cu începerea lucrărilor la Casa Poporului.