Bella Italia & Shit England

În mod normal-visceral, ar trebui început cu furie şi dezgust pentru catastrofa engleză. Dar nu! Un asemenea act de vandalism ar ştirbi pe nedrept splendoarea italiană. Capodopera are prioritate.

Ce anume a putut vedea Antonio Conte de pe acoperişul băncii de rezerve pe care s-a căţărat, într-un scurt acces de nebunie, provocat de golul Graziano Pelle? Lungă întrebare, scurt răspuns: un meci perfect.

Italia a făcut totul perfect. De la degajările lui Buffon la cornere şi schimbări. Spania a fost primul invitat uimit şi spectator umilit de desăvărşirea neverosimilă ieşită din mintea lui Antonio Conte. Detaliile nu contează pentru că nimeni nu poate înţelege sau analiza elementele care au construit opera de artă italiană. Nu e clar cum anume se poate face un aparat perfect dintr-o echipă cîrpită, dar e clar că se poate.

La un moment dat, Italia a dat impresia că e o trupă care a atins apogeul dresurii. Nimic greşit, totul la timp, schemă după schemă, cu ochii închişi. E o iluzie. Italia nu joacă niciodată cu manualul în mînă şi nu învaţă pe de rost. Profesionismul italian e genetic. Din cînd în cînd, un antrenor mare îl transformă într-o partitură mai cursivă decît caligrafia mînăstirească.

Capodopera lui Conte e, înainte de toate, echipa. Squadra. Italia n-are nici suficiente vedete, nici suficiente talente în echipă, dar are o echipă fără cusur. Mintal şi tactic, italienii sînt sudaţi pînă la fuziune. Spania a avut ghinionul de a figura într-un joc din care n-a apucat să înţeleagă nimic şi norocul de a-l avea pe De Gea valid. Fără el, Italia punea un 4-0 peste marea echipă a Spaniei. Cel mai bun meci al Europenelor a mustit de calitate şi a lansat Italia spre o ciocnire istorică, în sferturi, cu Germania.

Cu puţin timp înainte de meciul cu Islanda, Anglia a oganizat, la cabine, un referendum şi a decis să iasă din Europa, şi pe această cale. La sfîrşit, după un meci infect şi un eşec scabros, Roy Hodgson a demisionat, adică a făcut ceea ce în Anglia se numeşte, de cîteva zile, „un Cameron”. 

Islanda a jucat doar în măsura în care a alergat maratoane, a acroşat brutal şi a executat auturi. Gunarsson a reuşit o aruncare de exact 26 de metri şi Sigurdsson a înscris golul victoriei dintre mai mulţi apărători englezi pe xanax. Aşadar, un islandez de la Cardiff City şi unul de la Swansea repetă o schemă folosită în meciul cu Austria, dar şi în meciuri jucate pe stadioane britanice, iar Anglia e luată prin surpindere!

Nimeni nu putea pretinde un gol, dar Anglia a avut la dispoziţie 70 de minute pentru a pune la punct măcar cîteva pase, un şut sau un aut mai vînjos. Nimic. Anglia a stabilit un record de catatonie necunsocut pînă şi în marile spitale. A fost o ruşine de necuprins. Paralizia engleză n-a mai putut fi mascată şi împodobită de străinii din Premier League. 

Cea mai scumpă echipă şi cel mai bine plătit antrenor al Europenelor au fost, cum se zice prin Estul Londrei, shite care în vestul Londrei se zice shit, care pe româneşte e rahat, iar în sport - un fel de a dezonora fotbalul.