Noua revoluţie a românilor: emigrarea. „Vreau să mă audă cineva, să aud că există soluţii, că putem să facem şi să fim lăsaţi să facem. Vreau să lucrăm“

2018 pare să fie anul în care pentru români s-a umplut paharul, din ce în ce mai mulţi alegând calea emigrării, sătui să vadă că interesele lor şi cele ale clasei politice nu doar că nu sunt similare, dar par să se bată cap în cap. Şi asta de prea multă vreme. „Weekend Adevărul” a vorbit cu trei români care şi-au clădit deja, de ani de zile, o nouă viaţă peste hotare despre parcursul lor.

La 29 de ani de la revoluţia care ar fi trebuit să aducă odată cu sentimentul de libertate şi o viaţă mai uşoară, românii şi-au dat seama că interesele nu le sunt reprezentate în ţară, aproximativ 3,6 de milioane dintre aceştia emigrând de la intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007.

În anul în care România a celebrat 100 de ani de la Marea Unire, românii au deplâns mai mult ca oricând faptul că prietenii sau rudele lor îşi părăsesc patria în căutarea unui viitor mai bun, formulă care presupune fie slujbe mai bine plătite, fie stabilitate politică, fie un sistem de sănătate de care să nu le fie teamă, fie toate la un loc, la care pot adăuga multe altele. De la începutul valului de migraţie, de după căderea lui Ceauşescu, şi până la prezentul dominat de instabilitate politică, profilul emigrantului român s-a schimbat. Vorbim de o realitate tristă la împlinirea unui secol de la înfăptuirea „visului de aur“ al românilor despre care vorbea regina Maria, realitate alimentată de o dezamăgire a cetăţeanului faţă de ţară.

Conform unor estimări neoficiale, aproape cinci milioane de cetăţeni români trăiesc şi muncesc astăzi în străinătate, un exod fără precedent într-o Europă în timp de pace. Conform unui raport furnizat de Immigrant Integration Research Centre at Move, citat de publicaţia britanică „The Guardian“, numai Siria a avut un procentaj mai mare de cetăţeni care au emigrat, însă condiţiile, în mod evident, au fost cu totul altele. În prezent, diaspora românească este a patra ca mărime din Europa, după Marea Britanie, Polonia şi Germania, ţări cu o populaţie totală mult mai mare.

Am vorbit cu trei români care şi-au spus povestea emigrării, ce anume i-a determinat să îşi părăsească ţara şi în ce condiţii s-ar întoarce. Constanta în motivul plecării pare să fie dorinţa de a-şi asigura un viitor mai bun, de a se simţi sprijiniţi de ţară în activităţile lor. De la o profesoară care predă în Londra şi care îşi doreşte un sistem de educaţie românesc actualizat, la un sportiv premiat la campionatul mondial de high-diving din Abu Dhabi, căruia ţara natală nu i-a oferit „nici măcar un tricou“ şi până la un tânăr originar din Braşov care a primit recent cetăţenia britanică şi care îşi doreşte mai multe oportunităţi în ţara natală, românii au cel puţin un plan ca să se întoarcă în ţară. 

Mihaela Stan, profesoară în Marea Britanie: „ În România nu-mi împlineam menirea. În Anglia nu mă văd îmbătrânind”

Mihaela Stan (41 de ani) este cercetător şi lector de Strategie Economică şi Comportament Organizaţional la University College London, însă vine adesea în ţară pentru a lucra cu copiii dintr-o comună din Ialomiţa, folosind ca instrument în predare joaca. Anul trecut şi-a luat chiar un an sabatic în acest scop şi nu are de gând să se lase: vrea să le predea nu doar studenţilor ei din Marea Britanie, ci şi copiilor români din medii mai puţin favorizate. Mai mult, este parte din diaspora care a venit în ţară special pentru a participa la protestele faţă de modificările legilor justiţiei.

Mihaela părăsea România în urmă cu 18 ani, odată cu hotărârea de a studia la master în SUA. Îşi descrie plecarea ca pe o fugă necesară pentru a înflori profesional. Terminase ASE-ul într-o perioadă în care pe piaţa muncii era penurie de posturi. Primul său job a fost la hotel Marriott, în telemarketing.

„Am fugit, recunosc. A fost ca o fugă pentru că aici nu reuşeam să înfloresc.“ 

După, s-a angajat ca profesoară de engleză la o şcoală generală, pe un salariu mult mai mic.  Predând acolo, printre copii, s-a simţit cel mai bine. N-a ţinut, însă, mult, că a şi început procedurile ca să aplice pentru master. Profesional, voia mai mult. „Am plecat la master pentru că simţeam că aici nu-mi împlineam menirea. Voiam să plec de tot. Mi-am luat până şi ibricul. Îl băgasem într-un geamantan şi am plecat cu el în America. Mă gândeam să-i zic maică-mii să-mi trimită şi fota şi ia de la bunică-mea. Acolo, doi ani de master, plus cursuri de pedagogie. Mi-am zis: «Băi, e fain aici, lucrurile funcţionează». Am simţit că acolo voi înflori profesional. Dar murea sufleţelul“.

„Nu am o comunitate de care să aparţin“

După zece ani, se împlinea în sfârşit pe acest plan, dar nu în America, ci în Londra, unde ajunsese odată cu studiile de doctorat. S-a dedicat complet profesiei, însă simţea că îi lipseşte ceva, şi nu era vorba „neapărat de copii, familie, toate astea“. Îi lipseşte sentimentul că ar aparţine unei comunităţi. De aici şi hotărârea sa de a nu îmbătrâni pe pământ străin.

„Simt că nu am o comunitate de care să aparţin. Aparţin de comunitatea academică, n-am niciun dubiu acolo, dar nu am o fundaţie acolo, în vest, unde să zic: «Da, mă, ăştia sunt ai mei, aici o să îmbătrânesc eu». Nu, acolo nu mă văd îmbătrânind, acolo este viaţa mea de adult în forţa de muncă. Simt că atunci când mă voi pensiona, voi reveni în România.“

„Mai ciocăn, mai încerc“

Durerea ei ţine mai ales de sistemul educaţional pe care l-ar vrea mai actualizat, în sensul de a avea resurse, de a exista competiţie, nu doar între indivizi, ci şi fiecare cu sine însuşi. Îmi dă un exemplu simplu, legat de printatul materialelor. „Pentru studenţii mei din Marea Britanie, eu printez chestii. Am aproape 200 de studenţi. Şi când printez 200 de exemplare, nu e problemă, că imprimanta scoate. Nimeni nu mă trage la răspundere că, oh, am greşit, trebuie să mai printez o dată. Aici, când m-am dus la şcoală ca să printez ceva pentru copii, trebuia să-mi aduc propria hârtie. Şi am adus propria hârtie. Dar atunci nu mergea imprimanta.“

O întreb dacă s-ar întoarce în ţară în situaţia în care aceste resurse ar apărea. Mărturiseşte că ar reveni imediat şi fără resurse, problema principală fiind că se loveşte de o mentalitate care o face să se simtă ca şi cum ar vrea să facă rău, nu bine. „Eu sunt un gen de om care ar veni şi în lipsa resurselor, pentru că vin pentru altceva. Nu vin aici ca să mă împlinesc profesional. Deja m-am împlinit. Eu vin aici să dau din surplusul pe care-l am eu. Aş veni aici dacă surplusul pe care-l dau eu ar fi – nu vrea să zic „apreciat“ – ar fi folosit şi înmulţit.Şi să fie deschise uşile, ca să ajungă la cât mai mulţi. Adică am adus ceva, mi s-a închis uşa. Asta mă doare. Mai ciocăn, mai încerc, că vreau să aduc. Şi nu e încredere în ceea ce vreau eu să aduc.“

Gazată la protestele din 10 august

„Unde e protest, acolo e şi ea!“, mi s-a spus despre Mihaela, care îmi confirmă plină de patos. „Da, vin, vin pentru că sunt şi o rebelă, rezonez cu «hai să schimbăm», «hai să urnim ceva»“. Când a fost protestul împotriva OUG 13, Mihaela şi-a luat bilet şi şi-a rugat nişte prieteni să o cazeze. Părinţii n-ar fi înţeles de ce vine şi nici n-ar fi avut timp să îi viziteze. Venea strict pentru protest, pentru că în Piaţa Victoriei se manifestă felul ei propriu de a rezista în faţa respingerii pe care o simte din partea clasei politice.

Cu Vlad Voiculescu, la protest în Piaţa Victoriei (Foto: arhiva personală)

„Mi-am luat bilet special pentru asta şi nu i-am zis maică-mii, le-am zis doar unor prieteni. I-am întrebat: «Mă cazaţi la voi? Că ai mei n-or să înţeleagă că eu vin pentru asta». N-aveam timp să-i mai văd şi pe ei. Am fost şi gazată (n.r. – la protestul din 10 august). Am mers de două ori atunci. Prima zi, când am fost luaţi prin surprindere, şi a doua zi, în care am vrut să arătăm că nu suntem speriaţi. Am venit şi o să mai vin, adică e o parte din felul meu de a arăta că sunt rezistentă la respingerea lor. Mă simt respinsă, dar eu o să rezist. Vreau să mă audă cineva, să aud că există soluţii, că putem să facem şi să fim lăsaţi să facem. Vreau să lucrăm.“

Campionul la high-diving şi o promisiune românească

Constantin Popovici (30 de ani) e sportivul român care a făcut performanţă peste hotare, sub steagul României, însă fără vreun sprijin din partea ţării sale. La finalul acestei toamne, Popovici a câştigat medalia de argint la Cupa Mondială de high-diving de la Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite, lucru de care au auzit însă prea puţini dintre conaţionalii săi. Este pentru prima dată când un săritor în apă din România câştigă o medalie mondială la nivel de seniori. Medalia de aur a fost câştigată de britanicul Gary Hunt din Marea Britanie, cu 431.55 de puncte, Popovici căpătând argintul cu 424.65.

„România să nu-mi mai pună piedici“

Părăsea ţara în 2011, sătul de antrenamente pentru sărituri în apă făcute pe saltele şi pe plase elastice. România nu are un bazin în care să se poată antrena pentru performanţă, deşi românii şi-l doresc pe Popovici pentru olimpiada de sărituri de la 10 metri. I-au promis însă un bazin în 2019, la Otopeni. Până la momentul acestei promisiuni, sportivul părăsea ţara în urmă cu opt ani pentru a continua să sară în apă pe un vas de croazieră şi chiar în spectacolele organizate de celebrul Cirque du Soleil. „Eu şi cu încă o fată, Ramona Ciobanu, am fost primii români săritori în apă care au plecat în străinătate să facă nişte spectacole. Mă rog, unii le numesc circ.“ 

Iniţial refuzase oferta, însă în cele din urmă, perspectiva unui viitor mai sigur din punct de vedere financiar este cea care l-a făcut să acţioneze.

De high-diving avea să se apuce în 2012, de plăcere, „nişte sărituri simple, nu de la 27 de metri, ci de la maximum 20 de metri“, după cum a punctat sportivul. Ajuns în competiţia mondială din Emiratele Arabe, a simţit cel mai acut lipsa sprijinului propriei ţări. Nu a avut nici măcar echipament.

„Ei au uitat să-mi dea echipament. N-am avut nici măcar un tricou din partea României. Eu, practic, nu vreau nimic din partea României. Fac concursurile astea, care sunt mult mai bănoase decât cele de diving, de 10 metri, şi mă pot susţine financiar singur. Ce mi-aş dori din partea României e să nu-mi mai pună piedici în viitor în planuri care includ, de fapt, şi ţara mea“.

Federaţia îl cere să se antreneze în România

Faptul că Popovici chiar nu vrea nimic din partea ţării şi că nu se aşteaptă la ceva din partea ei devine evident când îmi povesteşte că a obţinut chiar şi un contract în Italia, cu un parc de distracţii, în bazinul căruia ar putea să se antreneze pentru high-diving. Totuşi, federaţia îi cere expres să se antreneze în ţară, deşi nu are încă un spaţiu pentru acest lucru. Îl întreb cum ar trebui să arate un asemenea loc pentru performanţă. Îmi spune că nu are pretenţii foarte mari şi îl descrie: „să fie adânc, lat, lung, cu apă curată, cu platforme late curate care să te susţină, adică nu unele şubrede. Modern. O sală metodică, o sală de forţă... cam asta mi-ar trebui mie“.

Constantin, în săritură (Foto: Facebook/ Red Bull Cliff Diving)

În ziua în care am vorbit cu Popovici, era la Sibiu. A revenit în ţară cu promisiunea federaţiei că bazinul de la Otopeni se va deschide în 2019. Înţelegerea este ca el să participe la olimpiadă din partea României, iar federaţia îl va susţine şi în privinţa high-diving-ului. „Chiar nu vreau absolut nimic. Suportul din partea României a fost cam zero în ultimii şapte ani. Bine, eu am sărit de plăcere, dar, având în vedere că anul ăsta a fost meritul meu să particip la campionatele europene, mi s-a dat o palmă peste faţă (n.r. – cu cerinţa de a se antrena în ţară, deşi ar putea să se antreneze în Italia)“.

Business Analyst-ul şi întoarcerea în ţară de peste 10 ani: „În momentul în care te întorci acasă, ai o altă viziune asupra lumii, eşti mult mai deschis“

Paul Dobra (27 de ani) este business analyst la Salesforce, o companie de software americană, al cărei sediu european se află în Londra. Pleca din ţară în 2010, când absolvea cursurile liceului „Unirea“, din Braşov. A ajuns la facultate în Scoţia, pe care a părăsit-o vreme de o jumătate de an pentru Germania, prin intermediul Erasmus, ca apoi să facă voluntariat „în mijlocul Chinei“, în vacanţa dintre anul trei şi patru, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă în Londra, unde, recent, a primit cetăţenia britanică. A umblat cât a putut de mult ca să acumuleze experienţă internaţională, după cum a explicat pentru „Weekend Adevărul“, o experienţă pe care îşi propune să o aducă înapoi în România. Doar că în vreo zece ani.

„Principalul motiv pentru care am plecat din ţară a fost lipsa de oportunităţi. Mi-am zis: «OK, eu am terminat filologie bilingv engleză, deci tot ce e pe parte de matematică-informatică nu era aria mea de expertiză». Şi mă uitam pe ce-aş putea să merg mai departe, pe ce joburi, ce facultăţi se căutau. 

S-ar fi potrivit Dreptul, dar nu voiam să fac drept. M-am dus pe partea de business management în Scoţia. A fost vorba de lipsă de oportunităţi din punctul acesta de vedere, aşa e pentru oamenii care nu prea ştiu foarte mult ştiinţe exacte. Deşi îmi place să citesc mult, nu mă vedeam bibliotecar“.

„Mai acumulăm experienţă. O să fie bine!“

Citind oferta universităţii din Aberdeen, şi-a dat seama că stilul lor era exact ceea ce avea el nevoie: posibilitatea de a lucra în anul trei prin intermediul unui program de-al facultăţii, precum şi gratuitatea studiilor pentru proaspeţii absolvenţi din Uniunea Europeană (spre deosebire de Anglia, unde, în 2010, anul în care Paul aplica la facultate, taxa anuală era de 3.600 de lire sterline). „Îţi dă posibilitatea (n.r. – Universitatea Aberdeen) ca, în momentul în care ai terminat, să ai o diplomă, un an de experienţă deja în industrie şi experienţă de exchange (n.r. – de schimb), ceea ce dă foarte bine în CV. Mulţi oameni fac numai parte teoretică, iar aici îţi oferă şi teorie, şi practică.“

Când îl întreb cum vede România, îmi spune că, din punctul lui de vedere, totul e mult prea politizat, însă per ansamblu, parcursul ei rămâne neschimbat, adică unul european. În ţară, cel mai mult îl deranjează cum sunt alocate fondurile „la nivel mare“.

„Eu îmi plătesc toate taxele, OK, dar nu vreau să dau cu maşina, oricât de bună sau oricât de proastă ar fi ea, în aceeaşi groapă. Şi oricâte plângeri ai face, nu se schimbă absolut nimic. Sunt acele broken promises (n.r. – promisiuni neîndeplinite).“

În opinia lui, românii sunt „într-adevăr alături de U.E.“, un lucru foarte bun, căci se produc multe schimbări pe care le observă la fiecare revenire în ţară. „N-o să facem un ROexit în viitorul apropiat, oricât ar vrea unii politicieni sau mai ştiu eu cine. Ăsta e un lucru bun. Sunt foarte multe schimbări. Spre exemplu, Clujul creşte foarte mult şi, dacă ar fi să revin în România, în Cluj m-aş muta.“

Apropo de asta, are planuri să revină în ţară? Ce-i trebuie ca să facă pasul? Are simţul afacerilor, deci totul ţine de ce oportunităţi apar în ţară, dar şi de pregătirea lui pentru acestea.

„Da, chiar mă gândesc să mă întorc în ţară la un moment dat. Momentan, tocmai ce mi-am luat cetăţenia britanică, vedem ce se întâmplă şi cu Brexit-ul şi cu toate lucrurile din zona asta. Contează foarte mult oportunităţile care se creează în ţară. Da, la un moment dat, de pildă, dacă-mi fac experienţa necesară, aş vrea să mă întorc pentru o poziţie de middle management, presupun, şi să continui acolo. Da, mă văd întors în ţară, dar poate peste zece ani. Între timp, mai acumulăm experienţă. O să fie bine!“

Diaspora ajută la europenizarea României

Proaspătul cetăţean britanic îmi spune că e mândru că e român, dovada fiind că orice discuţie, cu oricine ar fi, o începe cu „I am from Romania“ („Sunt din România“). De 1 Decembrie, a adunat la el acasă 16 români şi au sărbătorit împreună, iar pentru ocazie, şi-a luat ia pe el. Păcat e de ce se întâmplă la nivel politic, continuă Paul, dar în ciuda acestui lucru, crede că parcursul ţării e ascendent din punct de vedere economic şi social. Mai mult, îmi explică, diaspora ajută la europenizarea României, pentru că cei care au plecat s-au confruntat cu procesul de integrare şi s-au adaptat la valorile europene, la care dacă nu te adaptezi, eşti un „outcast“ („paria“).

„În momentul în care te întorci acasă, ai o altă viziune asupra lumii, eşti mult mai deschis. Din punctul acesta de vedere, ne europenizăm şi suntem pe o traiectorie bună, ceea ce înseamnă că la un moment dat, o să mă văd acasă“.