Decizia a fost, probabil, influenţată de recenta ediţie a London Pride şi de tendinţa tot mai răspândită în Marea Britanie de a nivela formulele de adresare, inclusiv la nivel instituţional şi corporatist. Grupul Stonewall, care militează pentru egalitatea în drepturi şi şanse a comunităţii LGBT (abreviere la care s-a adăugat mai recent şi un Q de la queer), susţine că tradiţionalele formule de adresare precum „Ladies and gentlemen“ sunt politicoase, dar depăşite. Noua versiune acceptată/acceptabilă ar fi „Hello everyone“ sau „Good morning everyone“ şi derivatele.

Primarul Londrei, laburistul Sadiq Khan, care a şi participat la London Pride, susţine demersurile de a se neutraliza aşa-numitele distincţii între genuri şi consideră noile schimbări benefice, dar menţionează că unii călători ar putea fi incomodaţi de către acestea, motiv pentru care, din când în când, personalul de la metrou se va adresa şi în varianta perimată. Ştirea a fost difuzată şi de alte canale media precum The Independent, Metro, CNN şi Huffington Post, printre altele.   

Mărturisesc că ştirea m-a lăsat perplex. Este binecunoscut curentul de gândire occidental de a sanctifica noţiunea de political corectness şi de a opera schimbări sociale prin reevaluarea noţiunilor precum minorităţi sexuale, minorităţi etnice, minorităţi religioase (printre multele chestiuni „la zi“) şi lărgirea sferei de libertăţi de care acestea beneficiază. Pe de altă parte, sancţionând extremele în felul în care o face, Occidentul cade în cealaltă extremă şi nu pare a-şi da seama de asta. Ca să fiu sincer, nu sunt apartenentul familiei tradiţionale (a cărei definiţie scapă deja tuturor definiţiilor) în versiunea ei degenerată, dar nici a susţinătorilor nencondiţionaţi a minorităţilor sexuale. Încerc să identific părţile pozitive şi cele negative ale ambelor tabere şi să mă situez undeva la mijloc, într-o zonă pe cât posibil debarasată de orgolii, idei fixe, sentimentalisme şi lipsă de logică. Fanatismele de orice fel îmi repugnă. În acest sens, iniţiativele de ordinul celei descrise mai sus îmi par atât inutile din punct de vedere funcţional, cât şi periculoase fiindcă nu conciliază, în fapt, cele două facţiuni.

Nu cred că neutralizarea genurilor poate fi o soluţie, nici măcar de ordinul politeţii, fiindcă nu există neutralitate a genurilor. Poate exista indecizie sau confuzie. Anularea distincţiei vizează categoria de transsexuali şi, probabil, travestiţi, care se identifică cu sexul opus sau nu le e clar cărui gen aparţin sau se consideră androgini. Dacă aşa stă problema, părerea mea e că cei care se simt femei (deşi nu sunt) pot aprecia fără rezerve apelativul „doamnă“ sau „domnişoară“ (să li se spună „domni“ e un nonsens), iar cei care devin femei, prin aportul chirurgiei tot mai sofisticate, pot fi de-a dreptul încântaţi de această schimbare de adresare. De asemenea, cei care sunt indecişi pot fi inspiraţi astfel să se decidă, iar cei care se consideră jumi-juma pot aprecia oricare dintre variante în mod egal.

Tocmai prin tentativa de a şterge diferenţele, acestea sunt subliniate, fiindcă ele oricum există şi vor exista mereu. Mă întreb cum ar reacţiona proponenţii reformei genurilor dacă ar funcţiona într-o limbă precum româna, ale cărei substantive şi adjective indică genul fără drept de apel. De asemenea, problema pe care o semnalează aceiaşi militanţi este una de ordin lingvistic: cuvintele trebuie folosite cu grijă fiindcă pot genera confuzii sau leza interlocutorii. În aceeaşi linie de gândire, sensul cuvintelor poate fi deturnat pentru a fi validate interpretări eronate sau pentru a fi golite de sens. Din câte ţin minte, în 1984, George Orwell scria despre gândirea dublă, formula 2 + 2 = 5 şi restricţionarea semantică a limbajului pentru ca acesta să limiteze gândirea şi să o aplatizeze.

Cred că dacă populaţia heterosexuală reuşeşte să accepte că alţii sunt diferiţi şi că asta nu le schimbă lor cu nimic traseul existenţial (poate doar unii bărbaţi vor fi refuzaţi de unele femei şi viceversa din raţiuni de orientare sexuală, şi cam atât), iar minorităţile sexuale vor găsi cele mai adecvate instrumente de a-şi apropia celălalt segment, lucrurile se vor aranja cu puţin timp şi ceva răbdare. Dar asta presupune şi ca grupul LGBTQ să accepte cu adevărat cine este şi să îşi asume, până la urmă, o diferenţă faţă de „normă“, fără să aştepte sprijinul necondiţionat al acesteia. Voi face o paralelă aparent deplasată, dar, sper, lămuritoare: dacă eu mă simt consider scund şi asta îmi creează un complex, va trebui să ajung mai întâi la un acord cu mine însumi şi să nu aştept sprijinul celor înalţi.

Până una-alta, referitor la formulele de adresare, nu te face doamnă faptul că eşti femeie, şi nici domn faptul că eşti bărbat. La fel cum, până la urmă, din punct de vedere biologic te naşti de sex masculin, dar bărbat devii.