Cât costă nimicul?

Recentele evenimente, care au inflamat presa, Poliţia, Procuratura, Parlamentul, Justiţia, ziariştii, şi fanaticii m-au făcut să purced la o rapidă recapitulare.

În ultimii 25 de ani, mersul trenurilor a înregistrat un record negativ. Un drum care dura şase ore durează azi zece. Dacă porneşti cu treabă din Satu Mare către Constanţa, ai ocazia să îmbătrâneşti numărând stâlpii. Acum un an, un ministru al transporturilor raporta cu mândrie patriotică atingerea ţintei în timpul prevăzut. E drept, pentru asta, adică pentru înalta faţă prim-ministerială, se tocmiseră cohorte de jandarmi care să păzească linia ferată. Te-ai fi crezut în Vestul sălbatic, dacă, uitându-te în calendar, n-ai fi desluşit secolul XXI. De ce? Se fura. Şine, contactoare, cupru, orice.

Ţineţi minte înmormântarea lui Caiac, interlopul craiovean, răpus în luptă mişelească? Dar defilarea aurăretului care a întrecut în strălucire sărbătoarea naţională? Mi-am adus aminte ce mi-a povestit un prieten neurolog. Aflat în faţa unui caz de moarte clinică, a fost înghesuit pe holuri de o ceată violentă care-i îndesa în buzunar o cărămidă de bani, cu ordinul de a aduce bolnavul la viaţă. Nu-l uit pe un fost ministru de interne, participant la o nuntă stranie, în care mirii aveau cam doisprezece ani. Cum să uit trecerea prin satul Buzescu, sat burduşit de palate goale, care ar fi putut fi evaluate la minim 500.000 de euro, ca să încheiem en fanfare cu palatul lu' Finuţu, copie a Palatului de Justiţie din Caracal?

În fiecare zi, când cobor din bloc, mă întâmpină nişte puradei care-mi cer bani. Unii au sub trei ani, alţii ar trebui să meargă la şcoală. Cu mucii atârnând sub nas, rufoşi, nespălaţi, dorm noaptea pe un carton, vegheaţi de o fiinţă căreia cu greu îi pot spune mamă. Părintele din mine ştie ce sunt: sclavi la produs. Spre deosebire de ideologii de serviciu, eu înţeleg prea bine ce se petrece. În România, sub paravanul "specificului etnic", avem de a face cu un sclavagism continuat, imobil şi nemilos. O organizare de tip tribal, care neagă toate libertăţile fiinţei umane. Nu e nicio deosebire faţă de organizarea mafiotă americană de acum un secol, când numai şefii contau, ceilalţi, plevuşca fiind numai bună de împuşcat. Faptul că avem pe teritoriul României o organizare tribală autarhică, cu legi proprii e o mare ruşine. Iar faptul că zeci, sute de mii de fiinţe umane supravieţuiesc unui trai infernal, inuman e tragic.

De altfel, dacă aţi observat, organizaţiile ne-guvernamentale, acelea care susţin că majoritatea e vinovată de această situaţie, au tăcut cu desăvârşire aceste zile. Într-atât e de clar că vinovăţiile sunt împărţite rău. Din tot acest trafic de marfă şi persoane se construiesc averi fabuloase, mici imperii de netrecut, lideri intangibili, corupţie şi violenţă. Nu e de mirare că procurori, poliţişti, judecători, politicieni sau – da, da – rude sus puse apelează la mecanismul acesta stratificat şi necontrolabil. De douăzeci de ani, bani, influenţă, prostituţie, protecţie, recuperare, extorcare şi tot noianul de ilegalităţi trăiesc bine merci la umbra legilor. Cine se mai miră că mafia înţelege (fără alfabet) cum merg lucrurile? De trei ani, de când cazul ăsta a tulburat întunecimile, nici un inspector ANAF nu a dschis banca vie şi  netaxabilă a milioanelor. De-aia e România doborâtă de fiscalitate. Ca să circule banul liber, frate!