Câinele din Boscheţiville

Câinele, în cam toate mitologiile din lume, îndeplineşte funcţia de călăuză a omului, a sufletului omului (după moarte), în tenebrele morţii, în infern, după ce înainte îi va fi fost partener în timpul vieţii.

Câini celebri (Cerber, Anubis etc.), mai mult sau mai puţin vagabonzi, cu mai multe sau mai puţine capete, zeităţi sau bestii, cu trupuri de om sau nu, cu coadă sau fără, au îndeplinit cu succes această misiune deloc uşoară.

În Bucureşti şi aiurea în România întâlnirea şi rivalitatea dintre oameni şi câinii vagabonzi păstrează, parodic, ceva din subtilitatea miturilor. Şi din ambiguitatea atmosferei lor infernale.

În primăvara lui 2003, în Bucureşti, în spatele staţiei de metrou Aurel Vlaicu, a fost descoperit cadavrul unui bărbat. Întins pe burtă, cu faţa la pământ, semăna cu un manechin stricat din recuzita casată a unui teatru. Avea ceafa şi partea din spate a capului mâncate. La fel, mâncată complet până la os, carnea de pe mâna dreaptă, între umăr şi palmă, ca şi cum ar fi fost decupată. Pe tot restul corpului zgârieturi.

Când era în viaţă, omul îşi făcea veacul în zonă. Locuia în apropiere. Nevastă-sa şi fiică-sa ţineau o tarabă cu de toate la stradă. Omul, dintr-un motiv obscur, căzuse în patima băuturii. Zăcea în cârciuma la fel de obscură aflată la vreo cincizeci de metri de locul unde a fost găsit mort.

De la cadavru pornea o cărare de picături de sânge (căzute pe asfalt din boturile câinilor) care se pierdea undeva în traficul oraşului. La autopsie, medicul legist a stabilit că zgârieturile de pe corpul omului au fost făcute când era încă în viaţă. Pentru că toate erau făcute de sus în jos, probabil că omul era în picioare când a fost atacat de câini. Care au sărit pe el cu ghearele până când l-au pus la pământ. Tot autopsia a stabilit că omul era încă în viaţă când a început să fie mâncat. Şi că avea o alcoolemie de aproape 2 %o. Aşadar, cu o seară înainte, omul plecase de la cârciumă, fusese atacat de câinii vagabonzi şi mâncat de viu. De beat.

O altă poveste, mai recentă, pe care mi-au povestit-o colegii, conturează imaginea unui câine vagabond, ţinând în gură cadavrul unui nou-născut (abandonat desigur de un om), fugind de procurori şi de poliţişti. Pe un maidan de depozitat gunoaie undeva în sectorul 5.  

Acestor imagini, realizate din perspectiva câinilor vagabonzi, li se opune perspectiva oamenilor. Imagini dintr-un spectacol brutal cu exterminarea câinilor vagabonzi. Câini omorâţi cu răngile. Câini lăsaţi să se mănânce între ei de foame în „adăposturi”. Spectacol de presă, pro şi contra unui plan de exterminare care se vrea raţional şi eficient, dar care este haotic şi rătăcit în hăţişurile birocraţiei şi ale intereselor financiare. Fără vreun rezultat practic. Câinii sunt tot acolo, focalizând sentimentele contradictorii ale oamenilor. După spectacol cade cortina nepăsării. Violenţa este depăşită doar de indiferenţă şi de indolenţă. Armistiţiul teritorial dintre oameni şi câinii vagabonzi îşi prelungeşte echilibrul instabil.

Fiică-mea (crescută cu vagabonzii lui Disney şi cu un căţel pe care l-am cules la un moment dat de pe malul unei gârle) îmi spune că nu e vina câinilor că sunt în stradă. Nu pot să o contrazic dar încerc să îi spun că nu e nici vina omului mâncat de câini că a fost mâncat de câini. Mai greu este să îi spun cine este totuşi de vină. Pentru că, în linii mari, cam asta este problema câinilor vagabonzi. Nimeni nu e de vină, nimeni nu răspunde. Spectacol macabru sau lacrimogen. Nicio soluţie, doar punerea pe tapet, periodic şi frenetic, a problemei.

Acum vreo doi ani, o maidaneză m-a muşcat de picior, din spatele genunchiului, în faţa clădirii parchetului. A crezut că vreau să îi fur mâncarea pe care tocmai i-o dădea cineva camuflat de o maşină parcată. Eu, ştiindu-mă curat, am crezut că n-o să creadă asta. Doctorul mi-a făcut un vaccin antitetanic (pe care l-am găsit incredibil de greu în condiţiile în care trebuie făcut în primele 24 de ore de la muşcătură) şi mi-a spus să urmăresc în următoarea lună căţeaua să văd dacă nu dă semne de turbare (atunci s-ar fi pus o problemă antirabică). O urmăresc şi azi aproape zilnic. Nu sunt motive de îngrijorare. Nici eu nu am turbat după ce am fost muşcat, nici ea nu a turbat după ce m-a muşcat.

În rest, pe stradă, câini vagabonzi citadini şi emancipaţi care folosesc trecerea de pietoni cu o frecvenţă mai mare decât cetăţenii antropomorfi. Oameni cu inimă mare care îşi cresc în curte câinele de rasă şi în faţa porţii, în stradă, câinii vagabonzi. Oameni ai străzii care se bat pe resturi cu câinii străzii. Alţi oameni şi alţi câini care se ignoră reciproc.

Acceptare şi respingere. Există, la un anumit nivel, o confuzie dialectică între oamenii şi câinii din România.

Un autor de demult, Jean de Mandeville (citat de Lucian Boia în Între înger şi fiară), scrie la 1356 în lucrarea sa Călătorie în jurul pământului, despre o ţară ciudată: „Bărbaţii şi femeile de pe insulă au cu toţii capete de câine şi, de aceea, li se spune cinocefali. Sunt oameni cu judecată şi chiar înzestraţi cu multă minte... Sunt mai mult goi, având doar o fâşie de pânză care le ascunde genunchii şi mădularul tainic. Sunt înalţi, zdraveni şi pricepuţi la luptă. Poartă un scut mare care le acoperă tot trupul, iar în mână au o lance. Dacă prind vreun om în luptă, îl mănâncă.”