În căutarea râsului

De când n-ai mai râs? Timpul, împrejurarea, contextul, situaţia. Îţi aminteşti? Cu atâtea probleme la care te gândeşti în fiecare zi, iată una care ţi-a scăpat: râsul. Chiar aşa, când ai râs ultima dată?

Nu neapărat în hohote, ca să atragi atenţia celor din jur: uitaţi-vă la mine ce vesel sunt! Nu ca un cabotin, forţat de un banc idiot, spus de vreun amic care ţine să-ţi arate că e spiritual. Dar nici râsul la glumele şefilor, pentru că râsul acela, cusut cu aţă albă, este o rutină care te protejează de neplăceri. Nu râsul batjocoritor, sarcastic, nu rânjetul care este la modă, ci râsul tău, din toată inima, cum se spune.

Când ai râs ultima dată? Nu pe seama caterincilor, glumiţelor, postărilor şi filmuleţelor de pe Facebook, nu! Râsul tău izvorât din suflet, spontan, provocat de ceva... Uite că nu-ţi aminteşti! Ce ţi s-a întâmplat? Să fie de vină „mediul social“? Parcă cei din jurul tău sunt tot timpul posaci, încordaţi, cu toane, puşi pe harţă, râsetele lor te îngrozesc. Se mai râde în ţara asta? Sigur că se râde: de proşti, de imbecili, de politicieni, un râs otrăvitor. O altă otravă care omoară sufletele, care spală creierele. Sunt destui care îţi arată cum şi când trebuie să râzi pentru a trăi în România. Râsul la comandă, controlat, dirijat. Dar nu da vina pe lume! Cel mai comod este să arunci responsabilitatea pe alţii, care râd în fel şi chip, dar nu-i râsul lor. Asumă-ţi această absenţă din viaţa ta: râsul!

Ce s-a întâmplat de n-ai mai râs ca în trecut? Da, îţi aminteşti cum râdeai cândva. Nu cu lacrimi, nu în hohote. Râdeai. Şi îţi aminteşti de ce râdeai: pentru că sufletul tău plângea. Pentru că numai aşa puteai să-ţi salvezi sufletul de trauma care te desfigura. Râdeai ca prostul? Poate erai ceva mai tânăr... Proastă explicaţie! Râsul nu ţine de vârstă. Întoarce-te la acel timp când râdeai. Erai răvăşit, strivit, învins, dar râdeai. Sufletul tău plângea (te repeţi). Râsul acela ţi-a rămas întipărit în timpane. Nu eşti în stare să-l repeţi (ce prostie!), dar poţi să-ţi aminteşti de vremea când erai în stare să râzi.

Sunt destui care îţi arată cum şi când trebuie să râzi pentru a trăi în România.        

Şi acum, de ce nu mai poţi să râzi? De ce nu te duci la teatru, la o comedie, sau la un spectacol de stand up comedy? De ce nu cauţi un film pe internet? De ce nu revezi un film cu Stan şi Bran sau cu Charlie Chaplin? Nu căuta „să te râzi“, doreşte-ţi să râzi. Îţi doreşti? Dar căutarea asta este artificială. Ai răbdare. Râsul o să vină firesc. Sigur vei râde aşa cum îţi doreşti, din toată inima, înălţându-ţi sufletul. Bine că ţi-ai pus această dorinţă. Nu trebuie să te uiţi în oglindă la mutra ta şi să exersezi râsul. Ai maxilarele încleştate. Imaginea te va crispa. Lasă oglinda, caută în suflet!

Ştiu că ai citit recent sceneta lui A.P. Cehov, „Despre efectul dăunător al tutunului“. Ai râs. Nu te-a auzit nimeni. N-ai povestit cuiva. Chiar ai râs! Un râs interior. Vezi, n-ai uitat, nu ţi-ai rătăcit starea, nu eşti pierdut, „nu râde... citeşte nainte“.