Waterloo, nu Trafalgar

Referendum în Marea Britanie pe 23 iunie. Premierul Cameron declară victorie, pledând pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană. „Prea puţin“ – susţin cei care doresc Regatul Unit eliberat de dictatura Bruxelles-ului, inclusiv 6 membri ai Cabinetului, UKIP şi foarte mulţi britanici.

Ce s-a întâmplat la Consiliul European din acest weekend cenuşiu? Cine a câştigat şi cine a pierdut? Care sunt consecinţele Acordului pentru viitorul Europei ca proiect politic, care modifică Tratatele şi este decis printr-un subterfugiu avocăţesc pentru a nu permite Parlamentelor naţionale să-şi spună cuvântul?

Aparent, David Cameron a obţinut ce şi-a propus. Ceea ce liderii britanici au dorit dintotdeauna: împiedicarea formării unei puteri hegemonice în Europa continentală, fie că a fost vorba de Franţa lui Napoleon, Germania lui Hitler sau Rusia lui Stalin. Şi, acum, o Europă dominată de Germania, în care politicile economice şi monetare ale continentului sunt dictate de la Berlin şi Frankfurt. Dacă nu poţi domina, divide. Un dicton clasic deja pentru abilul Albion.

Numai că, de această dată, consecinţele sunt mai grave şi, probabil, ireversibile pentru toate statele implicate în cel mai curajos proiect politic al istoriei umanităţii. Inclusiv pentru Marea Britanie. Europa este astăzi mai vulnerabilă decât oricând în ultimii 300 de ani. Cum sugestiv spunea premierul Matteo Renzi, Europa seamănă astăzi cu orchestra care continuă să cânte, în timp ce Titanicul se scufundă. După criza economică, a Zonei Euro şi a refugiaţilor, asistăm astăzi la cea mai grea dintre ele: criza de moralitate a Europei, în care fiecare trage pentru sine şi mai nimeni pentru noi toţi. Un Waterloo pentru Europa şi nu un Trafalgar pentru Anglia.

Pentru că nu se poate construi un proiect atât de ambiţios în condiţii atât de dificile prin şantaj sau dictat, cum s-a întamplat în criza periferiei Zonei Euro, a cotelor pentru refugiaţi, cu ameninţări de Grexit sau, acum, de Brexit. Fisurile între Nord şi Sud, Est şi Vest au reapărut cu violenţă în aceşti ultimi ani.

Iluzia Europei ca putere globală şi a excepţionalismului modelului social european sunt pe cale să se risipească. Nici măcar crizele şi războiul care se înteţeşte la estul şi sudul Europei nu mai reuşesc să ne aducă împreună.  Populismul, radicalismul şi etnocentrismul centrifug apar din nou în mai toate statele europene.

Nu contest dreptul unui stat de a face ce e mai bine pentru proprii cetăţeni. Ba chiar îl aplaud şi îl susţin. La o asemenea Românie îmi doresc să fiu şi eu părtaş. Însă Uniunea  nu mai poate fi o înţelegere unde numai cei mari decid, iar noii veniţi îşi deschid fără limite şi protecţie pieţele pentru ţările dezvoltate, iar când vine vorba de drepturi legale egale pentru liberalizarea pieţei muncii, regula nu se mai aplică.

Pentru ca „frâna de urgenţă“ obţinută de Marea Britanie pe seama migranţilor economici din ţări ca Polonia sau România nu va putea, juridic vorbind, să fie aplicată doar în cazul excepţiei britanice. În accepţiunea Curţii Europene de Justiţie, un acord între un stat UE şi ceilalţi membri devine automat drept european aplicabil universal în cadrul Uniunii. Cu alte cuvinte, afectând nu doar 175.000 de români din Marea Britanie, ci milioane din întreaga Europă.

Ce deranjează mai mult decât „statutul special“ obţinut de David Cameron pentru ţara sa este reconfirmarea  statututului nostru de ţară pe ultimul cerc de influenţă în Europa. Măcar colegii noştri mai nou sosiţi în Europa au încercat să negocieze până în ultimul moment. Varşovia a obţinut aplicarea neretroactivă a prevederilor ce afectează drepturile sociale ale migranţilor şi susţinerea Londrei pentru o prezenţă militară permanentă a NATO pe teritoriul polonez şi nu prin rotaţie, cum se propune astăzi. Noi am obţinut o promisiune vagă şi neconstrângătoare din partea lui Donald Tusk că MCV-ul va fi ridicat până la finalul actualei Comisii. Reacţia violentă a românilor din Marea Britanie care susţin că le-au fost sacrificate interesele este pe deplin justificată.

Absenţa unei conversaţii robuste în România cu privire la deciziile de la acest ultim Consiliu European, dar şi al multor alte momente similare, este la fel de îngrijorătoare. Partidele, Parlamentul, mediile economice sau de presă au tratat marginal aceste subiecte care ne afectează interesele prezente şi viitoare în cel mai direct mod. Prezenţa Preşedintelui României astăzi în Parlament pentru informarea cu privire la concluziile summit-ului nu poate substitui nevoia acută a unei robuste şi democratice conversaşii despre locul şi rostul României într-o Europă în prag de reamenajare, repliere şi reflux. Şi al evadării noastre de la perpetua periferie a Europei.