Propunere de echilibru

Zecile de analize apărute în urma alegerilor se înscriu de multe ori, ca orice analiză post factum, în logica contrafactuală: „dacă ar fi zis/făcut aia, s-ar fi întâmplat următorul lucru”.

Cele mai multe dintre aceste raţionamente sunt, evident, imposibil de validat şi înconjurate de incertitudine. Pe de altă parte, există şi unele situaţii în care legătura de cauzalitate este mai uşor de acceptat şi demonstrat, întrucât poate fi cuantificată sau  chiar observată cu ochiul liber. O astfel de cauzalitate există între pierderea alegerilor de către Ponta şi blocarea accesului la vot în cazul unor cetăţeni români din străinătate: ai rezultatele primului tur , scandalul cu diaspora şi rezultatele turului  al doilea.
Astfel, putem afirma că emoţia creată şi amplificată cu ajutorul mass-media şi Facebook a dus la mobilizarea electoratului şi la direcţionarea noilor intraţi în joc către Iohannis. 

Dacă această afirmaţie este adevărată şi acceptată de majoritatea analiştilor şi chiar a cetăţenilor, înseamnă că şi următoarea afirmaţie este adevărată:

„Dacă Ponta şi PSD deschideau secţii de votare suficiente în străinătate şi, implicit, nu apărea scandalul cu diaspora, câştigau alegerile întrucât nu mai exista acea masivă mobilizare împotriva lor”

Utilizarea acestui tip de raţionament îmi ridică însă următoarea întrebare: mai putem vorbi, în această situaţie, de o schimbare profundă în mentalitatea românilor legată de participarea la vot?

Din nou, logica ne spune că vom afla răspunsul la această întrebare doar după următoarele două-trei scrutinuri, fie ele parlamentare, prezidenţiale sau europarlamentare. Doar atunci vom putea vedea în ce măsură comportamentul electoral din 16 noiembrie se va repeta şi va marca începutul unei schimbări majore sau dacă a fost un simplu răspuns de moment la un stimul emoţional puternic de moment.
Până atunci, mergând pe logica contrafactuală folosită de majoritatea analiştilor, bloggerilor şi cetăţenilor comentatori pot merge mai departe făcând următoarele afirmaţii:

1. Dacă Ponta şi PSD deschideau secţii de votare suficiente în străinătate şi, implicit, nu apărea scandalul cu diaspora, nu mai exista mobilizarea masivă la vot.

2. Asta înseamnă că românii au ieşit în număr mare la vot nu pentru că au conştiinţa participării la viaţa cetăţii, ci motivaţi de un atac la una dintre libertăţile fundamentale, de pericolul pierderii unui drept (dreptul de a vota).

3. Aşadar, teama şi nu dorinţa expresă a fost motorul care a stat în spatele prezenţei masive la vot.

4. Ori, dacă teama nu va fi indusă de alte acţiuni ale clasei politice, nu ne putem baza pe o repetare a prezenţei la vot din 16 noiembrie.

Cu toate riscurile ce decurg din exprimarea unor opinii aflate în contradicţie cu opinia majorităţii, nu pot să nu atrag atenţia asupra unui fapt îngrijorător şi dezamăgitor, cel puţin pentru mine: românii ies în stradă pentru câinii vagabonzi, pentru mediu sau mobilizaţi de politică, dar absolut niciodată pentru salariile profesorilor sau ale medicilor. Şi asta, în condiţiile în care toată lumea este de acord că educaţia şi sănătatea sunt cele mai importante condiţii pentru dezvoltarea României. Este puţin deranjantă discrepanţa dintre vorbe şi fapte, nu?

Cine a avut curiozitatea să studieze puţin fenomenul comunicării ştie că opinia publică se manifestă în situaţii ieşite din comun, care apasă pedala emoţiilor, şi nu ca urmare a unor analize raţionale, a utilizării intelectului. Se taie pensii, se omoară căţei, se strică mediul, se fură dreptul la vot etc. Într-un sfert de veac de presă, n-am văzut opinia publică cristalizându-se în jurul ideii că profesorii cu 10-15 milioane pe lună nu au minimum de confort necesar pentru a-şi putea practica meseria în condiţii optime. Faptele ne arată că un profesor care se zbate la limita traiului decent nu trezeşte destule emoţii. Această nedreptate perpetuată de toţi politicienii idealizaţi şi idolatrizaţi nu a creat un climat de opinie caracterizat de furies au de dezamăgire suficient de puternice cât să adune oamenii în stradă. Ponta şi Iohannis au reuşit însă. La fel şi Băsescu cu Năstase, sau Constantinescu cu Iliescu.

Au ieşit in stradă şi pentru Iliescu, Constantinescu şi Băsescu. Atunci, spuneau că ei tocmai asta fac: ies în stradă ca să fie ales El! Cel care le va oferi copiilor, printre altele, o educaţie şi un sistem sanitar decent. Anii au trecut, lucrurile au rămas neschimbate, iar ei au rămas în case. Nu s-au mai dus să-i ceară socoteală Salvatorului. Acum, au ieşit din nou, pentru alţi doi politicieni. Pentru aceleaşi promisiuni, pentru un nou Salvator.

Este atât de incomod să ieşi în stradă pentru a oferi copiilor o educaţie şi o sănătate mai bună şi atât de comod, lejer şi înălţător să ieşi pe străzi sau stadioane, în frig, pentru a susţine sau a înjura un politician sau altul! Probabil, atunci când generaţiile mai tinere vor ieşi din tiparul tribului aflat în căutarea figurii patriarhale, vom vedea români care schimbă atitudinea şi acţiunile politicienilor faţă de educaţie şi sănătate direct din stradă. Până atunci, habemus preşedinte. Până acum am trăit bine, de acum încolo să ne fie de bine!

P.S. Şi încă ceva: poporul nu a decis nimic. Din 18,28 milioane români, 5,26 milioane au zisă „că Ponta”, 6,28 milioane au zis „că Iohannis” şi 6,56 milioane de români nu au zis nimic. Generalizările, oricât de populare şi populiste ar fi, sunt greşite din toate punctele de vedere şi trebuie evitate. Raţiunea este singura soluţie atunci când analizăm şi tragem concluzii pentru viitor.