Opinii esenţiale pentru Constituţia României (X) Nociva ordonanţă de urgenţă

Recent, Premierul Ponta a declarat că nu se poate guverna fără ordonanţe de urgenţă. Îl sfătuiesc să privească spre statele în care se poate. Cu vreo 25 de ani în urmă, un profesor acuzat de plagiat de către colegii săi le-a replicat acestora: „măcar eu i-am plagiat pe francezi; voi i-aţi plagiat pe ruşi!”. Şi plagiatul ăsta presupune o minimă orientare.

Dacă până acum am vorbit despre noutăţile pe care le-au inserat parlamentarii în viitoarea Constituţie, astăzi mă voi opri asupra unui lucru care trebuia schimbat, dar a rămas aşa: statutul ordonanţei de urgenţă. Actuala Constituţie prevede, la art. 115, că „(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. [...] (5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedura de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1). (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.

Confuziile din textul constituţional ies în evidenţă chiar de la prima lui lectură. Chiar dacă se stabileşte că ordonaţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă”, în acelaşi paragraf se precizează că „dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată”. Deci, depunerea spre dezbatere nu înseamnă şi obligativitatea dezbaterii sau pronunţarea asupra acestui act normativ, astfel încât avem un text fără niciun efect. Depunerea spre dezbatere e o prevedere introdusă doar aşa, de ochii democraţiei. Orice ordonanţă de urgenţă este depusă clar cu gândul de a ajunge cât mai repede la Monitorul Oficial şi de a intra în vigoare.

Până în vara trecută, mai era o şansă ca ordonanţa să nu se publice în Monitorul Oficial, pe motiv că opoziţia s-ar fi putut trezi şi ar fi putut să o blocheze. Dar, de după cumplita vară a lui 2012 nu mai există nici acest instrument, pentru că Monitorul Oficial a fost trecut, cu concursul înfiorătoarei majorităţi de atunci, la Guvern. În aceste condiţii, ordonanţa de urgenţă va trece pe la Parlament aşa, doar de formă. Cred că Guvernul ce va beneficia de această prevedere (dacă, prin absurd, vom ajunge să avem o asemenea catastrofă de constituţie) va trimite ordonanţa spre Monitor în aceeaşi zi în care o va trimite la Parlament. Când va trece termenul, aceasta va fi publicată.    

O altă problemă gravă este generată de următoarea contradicţie: după ce se spune la primul paragraf că „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”, la finalul paragrafului (5) apare următoarea formulare: „Ordonanţa de urgenţă, cuprinzând norme de natură a legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1)”. Deci, în final Guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă şi în domeniu legilor organice.

În fine, „dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată”. Da, dar ea intră în vigoare de la depunerea spre fantasmagorica dezbatere şi de la publicarea în Monitorul Oficial. S-ar putea ca, în 30 de zile, Camera să se pronunţe şi să o respingă; dar, de la depunerea ei pentru dezbatere şi până la respingere trec nişte zile în care ordonanţa este valabilă. Ea poate produce efecte juridice catastrofale, ca în vara lui 2012. Deci, devine valabilă ordonanţa din momentul intrării în dezbatere şi publicarea în Monitorul Oficial, aflat acum la Guvern, iar după aceea, pe mine, guvernant, nu mă mai interesează: că trece, că nu trece, eu mi-am făcut treaba – eu ca Guvern, în 20 de zile, în 30 de zile, până când se pronunţă Camera. S-ar putea ca, dacă am o majoritate a mea, această Cameră să uite şi ordonanţa să devină lege în mod automat, fără să mai treacă prin dezbaterea parlamentară. Lucrurile rămân aşa cum s-a stabilit în cele 20-30 de zile, pentru că respingerea sau modificarea ulterioară a unei ordonanţe de urgenţă de către Parlament nu anulează efectele pe care acea ordonanţă de urgenţă le-a produs deja, ceea ce face ca acţiunea de legiferare a Guvernului să producă efecte înainte ca Parlamentul să se pronunţe, decizia Parlamentului nefiind retroactivă.

Trecând cu nonşalanţă peste aceste aberaţii, parlamentarii noştri au introdus doar un singur amendament la această temă: Art.115.- (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale ori privind regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora...”. Asta ca să nu putem spune că au trecut pe lângă problemă fără să spună şi ei ceva.

Recent, Premierul Ponta a declarat că nu se poate guverna fără ordonanţe de urgenţă. Îl sfătuiesc să privească spre statele în care se poate. Cu vreo 25 de ani în urmă, un profesor acuzat de plagiat de către colegii săi le-a replicat acestora: „măcar eu i-am plagiat pe francezi; voi i-aţi plagiat pe ruşi!”. Şi plagiatul ăsta presupune o minimă orientare.