De Moş Nicolae

Din hărmălaia şi păruială politică a sfârşitului de an, un inocent ar putea lesne crede că atât preşedintele Traian Băsescu, cât şi premierul Victor Ponta, nu fac decât să se gândească zi şi noapte la portofelele românilor şi la cât de îmbelşugat le va fi pomul de Crăciun de anul acesta şi mai ales cel de anul viitor.

Şi Palatul Cotroceni, şi Palatul Victoria vor ca poporul să fie cât mai prosper, au carevasăzică scopuri comune. Ceea ce îi desparte şi îi încaieră pe liderii politici e stabilirea modalităţii prin care se poate ajunge la prosperitate.

Dl. Ponta, ca social-democrat ce e, nu promite sporuri de bani decât anumitor categorii sociale. Celor cu venituri mici. Vrea să indexeze pensiile, să mărească în 2014 salariul minim, să crească veniturile profesorilor debutanţi şi să acorde burse de 150 de euro medicilor rezidenţi. Vrea, numai că nu prea are de unde fiindcă încasările la buget sunt mici, colectarea deficitară, evaziunea consistentă, solicitările multe.

Drept pentru care, înainte să dea doar unora, dl. Ponta plănuieşte să ia de la toată lumea. Conform principiului că înainte de a-ţi fi bine, trebuie să îţi fie rău. Premierul e hotărât să mai pună o acciză pe benzină, una nu mare, ne liniştesc dl. Ponta, miniştri Cabinetului său şi economiştii arondaţi politic, una doar de 7 eurocenţi pe litru, taxă pe care numai un naiv poate să creadă că o vor plăti exclusiv răsfăţaţii sorţii, adică cei ce posedă un automobil proprietate personală.

Mersul cu maşina mică la serviciu e un lux, ne explica mai deunăzi la Antena 3, un familiar al postului, iar dacă vrem lux, nu avem decât să mai scoatem câţiva bănuţi în plus din buzunar. Că doar plăcerile şi confortul se plătesc. Dacă nu, putem foarte bine circula cu mijloacele de transport în comun. Numai că acciza aceasta de 50 de bani pe litru se va repercuta în toate preţurile căci, din păcate, nu doar maşinile proprietate personală se alimentează cu benzină. Iar scumpirea benzinei implică creşterea costurilor la toate produsele şi serviciile, inclusiv la transportul în comun. Lucrul acesta nu l-a mai observat analistul cu pricina. Consiliile locale se gândesc deja la eventuale scumpiri în domeniu.

Acciza va duce la creşteri masive de preţuri, la sărăcirea populaţiei, la scăderea nivelului de trai şi la falimente în lanţ. E ceea repetă la nesfârşit preşedintele Traian Băsescu. Ne-a fost destul rău, trebuie să ne fie şi bine, edictează preşedintele. Care vede în taxa suplimentară dorită de guvern răul-relelor, sursa Apocalipsei. Stăm, ne asigură dl. Băsescu, de fapt, mai bine financiar decât pretinde guvernul Ponta. În realitate, există resurse pentru creşterile de pensii şi salarii promise pentru anul viitor, ne spune primul om în stat, fără să îşi dea seama că astfel laudă Executivul. Numai că guvernul vrea bani în plus pentru noul Haplea ce poartă un nume ‒ Ministerul Dezvoltării ‒ şi o întruchipare cu chip de om, care a devenit pentru dl. Băsescu o adevărată obsesie – obsesia Liviu Dragnea.

Dl. Dragnea, spune dl. Băsescu, se va folosi de bani nu pentru dezvoltare, ci pentru clienţii politici din teritoriu ai USL, oameni de care Alianţa, PSD-ul îndeosebi, au mare nevoie în anul electoral ce va să vie.

Preşedintele a devenit brusc omenos, înduioşat, tandru, preocupat de banii şi de traiul poporului. Nu face gesturi spectaculoase de pocăinţă. Nu recunoaşte că a greşit când cu tăierile salariale din 2010, admite însă, cam fără entuziasm, doar că s-a pripit când a acceptat mărirea masivă a TVA-ului. Vrea ca naţiunea să nu sufere din cauza netrebniciei useliste, a calculelor şi urzelilor politicianiste ale acesteia, anunţă cu glas tare şi la o oră de maximă audienţă că nu va semna noile hârtii solicitate de acordul cu FMI tocmai din pricina accizei, iar anunţul său se repercutează chiar a doua zi în cursul de schimb leu-euro, adică în preţul tuturor preţurilor. Deci şi în portofelele noastre. Aşa că astăzi ne e mai rău decât ieri.

Într-o ţară normală, disensiuni majore ca acelea dintre preşedinte şi premier nu se anunţă la televizor de către protagonişti şi nici nu se rezolvă acolo. Ele rămân apanajul jurnaliştilor. Protagoniştii caută soluţionarea disputelor prin dialog, în limitele unui cod instituţional. Un dialog imposibil de vreme ce dl. Băsescu nu s-a mai văzut cu dl. Ponta încă din luna mai. Lovit brusc de dor, premierul marchează la capitolul imagine şi îi cere o întrevedere preşedintelui, întrevedere la capătul căreia aflăm că fiecare a vorbit despre altceva. Preşedintele despre acciză, prim-ministrul despre buget. Lucru de care şi-au dat seama de abia în momentul declaraţiilor de presă.

Cum însă nu prea mai suntem inocenţi de mult, ne e limpede că lipsa aceasta de dialog şi scandalurile cu repetiţie sunt cum nu se poate mai favorabile ambilor beligeranţi.

Dl.Ponta nu mai poate evita scadenţa. Oricât s-a tot jucat el cu lunile şi cu anii şi oricât ar vrea să ne convingă că ceea ce s-a întâmplat între aprilie şi decembrie 2012 nu se pune, oricine observă că a cam trecut un an de când actualul guvern a venit la putere în urma unor alegeri mustind de făgăduieli şi că a făcut tare puţin din ceea ce a promis. Din cauza şicanelor lui Băsescu, ne spun oamenii USL-ului, iar spusele lor sunt întărite de premier. Care speră că din acest motiv, adică pe motiv de Băsescu, poporul îi va mai acorda o amânare prelungită până la europarlamentare, ba chiar, hăt, până la prezidenţiale.

Dl. Băsescu se uită nostalgic pe calendar şi vede că AMR are cam un an. Nu ştiu dacă e chiar din cale afară de preocupat de posteritatea lui, asemenea delicatese şi fineţuri nefiind în specificul personalităţii sale. De viitorul lui politic e însă interesat cu siguranţă. Se vrea capul Opoziţiei, se visează iar amicul poporului, se autoimaginează locomotivă electorală ca în 2004, crede în reversibilitate şi recuperări miraculoase şi lucrează intens la noul său proiect personal, atunci când nu croieşte riscante şi iluzorii proiecte de ţară sau nu îi facilitează Ioanei Băsescu împrumuturi preferenţiale ca să îl ierte fata cea mare că pe ea nu a trimis-o la Bruxelles.

De fapt, şi Băsescu, şi Ponta nu vor decât să ne mai păcălească o dată. Ca să-i avertizăm că basmul cu cocoşu-roşu nu mai ţine, că pielea lor de şagri a cam ajuns la final, normal ar fi să le arătăm amândurora cartonaşul roşu. Dar cum lucrul acesta nu prea e posibil din lipsă de înlocuitori, poate că mai la îndemână ar fi să-l rugăm pe Moş Nicolae să le ducă amândurora şi să le pună în şoşoni câte un cadou simbolic. O nuia mare şi noduroasă.

Şi pasul gândacului, măi tată, măi!