O primă observaţie este aceea că PSD pare să fi renunţat pe termen lung la ideea de a câştiga preşedinţia ţării. Decizia, dacă ea există, e una corectă. Practic, ultima dată când PSD a câştigat pe bune prezidenţialele a fost în 1992, adică acum 25 de ani.

În anul 2000, Ion Iliescu a devenit preşedinte datorită unei conjuncturi politice cu totul excepţionale: ieşirea din cursă a lui Emil Constantinescu, ambiţia adversarilor PSD de a avea mai mulţi candidaţi (Isărescu, Stolojan, Roman, Meleşcanu) şi faptul că în turul al doilea a intrat Corneliu Vadim Tudor şi nu altcineva. O asemenea conjunctură este puţin probabil să se mai repete, iar celelalte runde de alegeri arată cam aceeaşi evoluţie a evenimentelor: PSD fie câştigă primul tur, fie îl pierde la mustaţă, dar în mod matematic îl pierde pe al doilea.

Şi ce poţi face cu o funcţie de putere faţă de care ai doar speranţe iluzorii să o ocupi? Poţi să o faci total neinteresantă, lucru care se întâmplă deja. Noul Parlament a adoptat sau urmează să adopte o serie de modificări legislative menite să-l depriveze pe preşedinte de toate atribuţiile care nu îi sunt atribuite explicit prin Constituţie.

Astfel, şeful statului a fost scos deja din circuitul de avizare al preşedintelui Autorităţii pentru Comunicaţii, al şefilor serviciilor secrete ale Armatei şi ale Internelor, iar la Senat a prins viteză o idee mai veche a lui Călin Popescu Tăriceanu, de a-l scoate pe preşedinte şi din procedura de avizare a şefilor din Parchete. Să vedem ce-o mai urma, mai ales când se va pune problema unor modificări ale Constituţiei...

Modificări mai subtile, dar mult mai dramatice vizează relaţia dintre aleşi şi alegători. Aici se lucrează simultan pe mai multe paliere, dar tendinţele sunt deja vizibile. Una certă este aceea de a dezincrimina parţial sau total infracţiuni de corupţie (dare şi luare de mită, trafic de influenţă) sau de serviciu (abuz, neglijenţă, incompatibilităţi, conflict de interese). Adică exact acele infracţiuni în care victime suntem noi toţi, simplii cetăţeni, şi care nu aflăm că suntem victime decât dacă faptele sunt investigate de către procurori. Iar dezincriminarea asta face: ţine procurorii departe de fapte.

De această tendinţă urmează să profite toţi cei care deţin poziţii de putere faţă de simplii cetăţeni, indiferent dacă le-au dobândit prin alegeri, prin numire sau prin concurs: demnitari, aleşi locali, funcţionari de carieră.

Însă stratificarea raporturilor de forţă poate fi observată chiar înlăuntrul celor care deţin astfel de poziţii de putere. Aici, tendinţa este ca cei aleşi să prevaleze asupra celor numiţi - adică politrucii asupra specialiştilor.

Exemplar în acest sens este modul în care a fost gândită funcţionarea Programului Naţional de Dezvoltare Locală, prin care se derulează vreo 30 de miliarde de lei. Prin derogări de la legi, ministrul Dezvoltării a primit dreptul de a distribui discreţionar şi fără niciun control real aceşti bani către autorităţile locale. Tot prin derogări, primarii şi preşedinţii de Consilii Judeţene pot cheltui la fel de discreţionar aceşti bani.

În paralel însă, prin recente modificări legislative, răspunderea penală pentru semnăturile puse pe documente a fost transferată dinspre primar şi preşedinte de CJ către funcţionarii din subordine. Şi pentru ca cercul să se închidă complet, prin noua lege a salarizării, ordonatorii de credite (primari şi preşedinţi de CJ) au primit dreptul de a dispune discreţionar de sporurile salariale pe care le acordă propriilor subordonaţi. Raportul de putere este astfel complet structurat: politrucii prevalează asupra specialiştilor.

Desigur, ceea ce vedem sunt doar nişte indicii, căci lucrarea e abia la început, dar prea merg toate în acelaşi sens ca să nu le considerăm o tendinţă. Şi dacă ne uităm de sus la stadiul actual al lucrărilor, putem vedea următoarele: preşedintele ţării este sortit maximei izolări, Parlamentul poate dispune discreţionar, ba chiar iraţional de Guvern (cazul Grindeanu e elocvent), miniştrii dispun de aleşii locali prin modul de alocare a resurselor, iar aleşii locali dispun de funcţionărimea din subordine.

Ce-i drept, parlamentarii depind, la alegeri, de aleşii locali, dar datoria nu rămâne neplătită: relaxarea legislaţiei penale privind corupţia şi infracţiunile de serviciu, precum şi reglementarea alegerilor într-un singur tur de scrutin, care conservă în bună măsură mandatul actualului deţinător, sunt parte a înţelegerii reciproc avantajoase.

Singurul care lipseşte din această ecuaţie este cetăţeanul, căruia îi rămân tot mai puţine instrumente de a schimba ceva atunci când simte nevoia schimbării. Ultima instanţă la care acesta mai putea apela, Curtea Constituţională, pare să-şi fi abandonat acest rol. Spre exemplu, de vreun an şi mai bine, în toate deciziile care vizează infracţiuni de corupţie sau de serviciu, CCR arată o grijă deosebită grijă exclusiv faţă de drepturile făptaşilor şi niciodată faţă de drepturile victimelor. Or asta este deja, în sine, o altă tendinţă, dar care merge în acelaşi sens.

Deasupra simplului cetăţean şi independent de voinţa sa, pare a se construi cu migală un sistem de putere piramidal şi puternic ierarhizat, un fel de dictatură a birocraţilor. Sau, mai degrabă, un Sistem. Dacă nu suntem atenţi, ne vom trezi într-o bună zi că am ajuns, pe nesimţite, într-o altă ţară decât cea pe care o ştiam.

De ce l-am indicat pe Liviu Dragnea ca părinte politic al acestui plan? Păi să vedem ce avem: bugetar de-o viaţă, condamnat pentru fraudă electorală, judecat pentru fraudarea banului public, posesor al unei averi depăşite ca magnitudine doar de legendele privind modul în care a acumulat-o, omul care şi-a ras propriul Guvern doar întorcând degetul mare în jos, ca împăraţii romani pe vremuri. Ce lipseşte din biografia domnului Dragnea ca să nu fie principalul suspect?