Concerte ale Orchestrei Naţionale din Île-de-France, la Ateneul Român
0
Concertul de vineri, dirijat de Enrique Mazzola, cuprinde două lucrări de Ravel: Concertul pentru mâna stângă şi Suita nr. 2 din baletul Daphnis şi Chloé, alături de compoziţii de Jacques Ibert, Arthur Honegger şi Darius Milhaud. Sâmbătă, Orchestra Naţională din Île-de-France, sub conducerea aceluiaşi dirijor, va interpreta lucrări de Webern, Bartók şi Enescu. Solistă va fi violonista Alissa Margulis.
Articol realizat de Olga Grigorescu
Jacques Ibert. Bacchanale. Compozitorul nu s-a ataşat în mod special niciunui curent contemporan, dar s-a dovedit un compozitor cu aceleaşi principii ca şi prietenii săi Milhaud sau Honegger, cu un stil poate mai eclectic. Descriptivă, sugestivă, colorată, creaţia sa însumează lucrări simfonice, camerale, multe cu program, opere, muzică de scenă şi de film.
Lucrarea orchestrală Bacchanale a fost scrisă în 1956 pentru concertul festiv care sărbătorea 10 ani de la înfiinţarea postului de Radio BBC 3. Este o piesă plină de dinamism, cu o orchestraţie foarte bogată (alămurile şi percuţia sunt extrem de active), cu teme în ritmuri capricioase, sincopate.
îndrăzneţul Honegger
Una dintre cele mai puternice personalităţi în muzica veacului trecut rămâne cea a lui Arthur Honegger (1892 – 1955). Creaţia sa Concertino pentru pian şi orchestră H 55 este multiplu nuanţată de zeci de lucrări camerale, concertante, opere, balete, muzică de film, teatru şi radio. În jurul anilor 1923 – 1928, Honegger compunea piesele sale programatice îndrăzneţe ca limbaj, Pacific 231 şi Rugby.
În 1924, Honegger semnează şi această lucrare mai accesibilă, elegantă, senină şi chiar cu un aer glumeţ. Deşi discursul se derulează fără pauze, există trei episoade, după tradiţia lucrărilor de acest gen. Peste tot, conversaţia între pian şi instrumentele orchestrei este foarte vie, glasurile lor, într-o polifonie aerată, îşi schimbă mereu nuanţele, culorile, ritmurile, în final aluziile la jazz fiind evidente.
Dinamismul lui Milhaud
Darius Milhaud. Le Bœuf sur le toit op. 58. Milhaud a fost unul dintre cei mai prolifici compozitori ai generaţiei sale. Stilul său a mers în mare parte pe dinamism, varietate timbrală, politonalitate, melodicitate, tonus optimist. Încă de la 20 de ani, îl cucereşte pe Paul Claudel care-i încredinţează libretul unei trilogii după Orestia lui Eschil.
Încântat de realizarea muzicală, poetul, pe atunci ambasador al Franţei în Brazilia, îl invită pe Milhaud să-i fie secretar. În cei doi ani petrecuţi în ţara Americii Latine, compozitorul este desigur fascinat de melodiile şi dansurile braziliene. Efectul nu va întârzia să apară sub forma unor lucrări precum suita Saudades do Brasil şi baletul Le Boeuf sur le toit/ Boul pe acoperiş.
Iniţial trebuia să fie o muzică pentru vioară şi pian care să fie cântată în timpul unui film mut al lui Charlie Chaplin. Transformarea în balet s-a produs în Franţa, pe un libret suprarealist de Jean Cocteau şi o scenografie a pictorului Raoul Dufy. Milhaud a folosit aproape 30 de melodii de mare circulaţie în Brazilia, într-o muzică spumoasă, de un antren cuceritor. Piesa este un fel de rondo în care prima temă, care se repetă de nenumărate ori, este a unui vechi tango, intitulat chiar Boul pe acoperiş. Succesul premierei din 1920 la Théâtre des Champs-Élysées a fost atât de mare încât titlul baletului a fost preluat ca nume de un cabaret-bar parizian, preferat de Cocteau şi prietenii lui, inclusiv muzicienii.
Strălucitorul Ravel
Cele două concerte destinate pianului şi orchestrei de Maurice Ravel (1875 – 1937) au fost scrise amândouă în acelaşi an, 1931, în amurgul vieţii. Compozitorul însuşi a lăsat o scurtă caracterizare: „Primul, în sol, este un «concerto» în sensul cel mai exact al termenului, scris în spiritul celor de Mozart şi de Saint-Saëns. Gândesc, în adevăr, că muzica unui concert poate fi veselă şi strălucitoare şi că nu este necesar să pretindă profunzime sau să urmărească efecte dramatice“.
Concertul în Re major pentru mâna stângă op. 82. „Concertul pentru mâna stângă este de un caracter destul de diferit, într-o singură mişcare, cu multe efecte de jazz, iar scriitura nu este tot atât de simplă. Într-o operă de acest gen, esenţialul este nu de a da impresia unei ţesături lejere, ci pe aceea a unei partide scrise pentru ambele mâini. De aceea, am recurs aici la un stil mult mai apropiat de cel în mod frecvent impunător, pe care şi-l asumă concertul tradiţional“, explică Ravel. Concertul pentru mâna stângă, mai grav şi mai dens ca expresie, a fost destinat pianistului austriac Paul Wittgenstein, rănit în Primul Război Mondial, care l-a interpretat în primă audiţie la Viena.
Suita a II-a op. 57b pentru orchestră din baletul Daphnis et Chloé. Întorcându-ne în timp, în anul 1912, găsim una dintre capodoperele orchestrale raveliene, muzica baletului Daphnis şi Chloé, o comandă a companiei baletelor ruse conduse de Serghei Diaghilev ce revoluţionase lumea producţiilor coregrafice de la Paris. Era un subiect inspirat de un roman al autorului grec Longus. Compozitorul spunea însă că a dorit să realizeze „o vastă frescă muzicală, mai puţin preocupată de arhaism cât de fidelitate pentru Grecia visurilor sale, care se înrudeşte destul cu aceea pe care au imaginat-o şi au pictat-o artiştii francezi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea“. Aşadar, a rezultat o „simfonie coregrafică“ pe care Ravel a strâns-o apoi în două suite simfonice a căror viaţă a urmat un strălucit drum pe scena de concert, datorită măiestriei componistice, orchestrale, rafinamentului coloristic şi subtilei prelucrări motivice, atmosferei poetice pline de farmec.
Vioara de sâmbătă seara
Articol realizat de Corina Bura
Simfonia Fantastică de Hector Berlioz este una dintre cele mai cunoscute şi mai îndrăgite capodopere ale simfonismului universal. Scrisă în 1830, având subtitlul Episoade din viaţa unui artist, lucrarea are cinci părţi, fiecare dintre ele punctând povestea „unui artist înzestrat cu o vie imaginaţie care s-a otrăvit cu opiu, într-o neagră disperare cauzată de o dragoste neîmpărtăşită”. Partea I-a, Rêveries – Passions, portretizează un muzician înflăcărat, copleşit de povara „valurilor pasiunii”. Imaginea iubitei, asociată permanent cu Tema muzicală generatoare (Idée fixe) care va traversa întregul ópus se va dezvolta alături de alte idei în mai multe secţiuni (printre care două dezvoltări) şi poartă trăsăturile esenţiale ale unei mari forme de sonată clasică.
Partea a II-a, Un bal, Valse are o parte introductivă cu sonorităţi încărcate de mister, creatoare de atmosferă prin intervenţia celor două harpe care pregătesc linia melodică fluentă a unui vals minunat, într-o ambianţă plină de strălucire. Tema principală, a valsului (poate fi numită şi Tema a II-a Simfoniei) care cumva derivă din Ideea fixă, va fi mereu transformată şi va reveni în ipostaza iniţială de mai multe ori întrerupând vârtejul dansului.
Partea a III-a, Scène aux champs (Scenă câmpenească), se împarte în şapte secţiuni care îşi stabilesc centrul în jurul celei de a patra, celelalte încadrând un lanţ variaţional. Eroul încearcă să-şi găsească alinarea în cromatica unui peisaj campestru. Sentimentele împărţite, create de temeri şi speranţă, sunt tulburate de negre premoniţii care treptat ocultează dialogul iniţial susţinut de cornul englez şi oboi. Ideea fixă este reluată la mijlocul desfăşurării, intonată de oboi şi flaut. Sonorităţile îndepărtate ale timpanelor prevestesc apropierea furtunii.
Partea a IV-a, Marche au supplice (Marş către eşafod) ilustrează magistral halucinaţiile artistului, care se dedublează şi „asistă” la propria execuţie. Procesiunea avansează în sonorităţi sumbre, solemne şi violente. La sfârşitul acestui marş, reapare Tema iubitei – Ideea fixă, după care urmează lovitura fatală a ghilotinei, redată de un singur acord în fortissimo (sol minor).
Partea a V-a, Songe d'une nuit de sabbat, (Visul unei nopţi de Sabat) în cinci secţiuni, are în construcţie patru teme şi este mişcarea cu cel mai mare impact emoţional fiindcă aici este ilustrat aspectul fantastic, care dă şi titlul acestei capodopere. Atmosfera este aceea a unui spaţiu nevăzut, populat de sufletele care nu îşi au odihna şi care se văd atrase la dezlănţuirile orgiastice ale celor deja damnate. Cromatismele primesc un rol foarte important, deja speculat în toată perioada romantică, aceea a râsului mefistofelic (Gounod, Boito, Paganini). Tema iubitei pierde caracterul nobil şi sfios, nu rămân decât sunetele vulgare ale unui dans trivial şi grotesc, este chiar Ea care vine şi se alătură diabolicei orgii. Dăngănitul funebru al clopotelor se asociază cu sonorităţile celebrului imn medieval Dies irae (secţiunea a III-a), iar punctul culminant combină această sumbră melodie cu sălbaticul fugato din Ronde du Sabbat (Hora Sabatului).
Berlioz construieşte o macrostructură ciclică de o neasemuită expresivitate, iar Leonard Bernstein descrie simfonia ca pe o „o primă incursiune muzicală în psihedelism din cauza naturii sale halucinante induse de opiu.”
Jean Sibelius – Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op. 47
Sibelius a scris mai multe opusuri destinate cuplului solist-orchestră, dar un singur concert de amploare. Geneza sa este foarte complexă, iar ceea ce audiem astăzi este varianta rezultată din multiple revizuiri. Suflul său profund romantic şi dramatic îl plasează printre cele mai solicitate concerte pentru vioară, iar emoţia pe care o declanşează a venit în avantajul numeroşilor violonişti angajaţi în activitatea competiţională, care au câştigat numeroase mari premii interpretând acest text. Una dintre particularităţile scriiturii o constituie o cadenţă solistică extinsă, care se plasează în locul dezvoltării formei de sonată în care este gândită prima parte, Allegro. Mişcarea mediană, Adagio di molto este foarte lirică; o scurtă introducere conduce spre o splendidă cantilenă solistică. Forma binară cu coda apare a fi cea a unui lied.
Finalul, Allegro ma non tanto, este cunoscut ca fiind unul cu pronunţate dificultăţi tehnice şi are o tentă războinică evocând un câmp de luptă. Forma este puţin definită, un rondo sau poate o formă binară extinsă, ca aceea a finalului din Simfonia I-a op. 39. Există o temă A, una B, un crescendo asemenea unui arc de pod, ca mai apoi întreaga schemă să fie anulată, totul revărsându-se într-o coda apocaliptică. În 1991 au fost înregistrate şi variantele iniţiale care cer abilităţi tehnice neobişnuite
Se încarcă comentariile...
