Cronică concert Radu Lupu: Bucurie pură!

Pianistul Radu Lupu este artistul despre care s-a spus că „a adus cel mai aproape muzica de vorbire“ FOTO: Agerpres

Încă o seară în care pianistul Radu Lupu ne-a fermecat, dăruindu-ne încântare ca un Brâncuşi al materiei sonore. Miracolul s-a produs într-o atmosferă intimă, camerală – deşi în sala Ateneului Român publicul, aglutinat, formase un fel de ciorchini uriaşi – prin intermediul ultimelor două Sonate ale lui Franz Schubert: cea în La major, D 959 şi cea în Si bemol major, D 960.

Cronică realizată de Despina Petecel Theodoru

Calitatea înregistrării lor i-a adus, în 1996, muzicianului de origine română, Premiul Grammy pentru „cel mai bun interpret“ al acestor partituri schubertiene. 

Radu Lupu a vădit dintotdeauna o afinitate de substanţă cu muzica romanticului german. Poate pentru că s-a regăsit pe sine în dramatismul, dar şi în duioşiile ei, în trecerile bruşte de la izbucniri temperamentale la solitudini sfâşietoare, de la extrema gravitate a stărilor sufleteşti la jovialitatea plină de candoare, de la exuberanţă la cea mai profundă interiorizare şi pioşenie. Probabil că artistul a considerat că tocmai o asemenea asociere de trăiri ar fi mai potrivită pentru a comemora scurgerea unui an de la plecarea dintre noi, la 2 august 2012, a unei alte pianiste dăruite cu har: Mihaela Ursuleasa.

Concentrat asupra acestui univers sonor compozit, de anvergură simfonică pe alocuri, alcătuit din stiluri diferite – polifonie clasică, armonie şi cantabilitate de influenţă beethoveniană, lirism pastoral de sorginte vieneză –, din sentimente contradictorii, tipic romantice, ca şi din limbaje armonico-melodice, din ritmuri, expresii variate şi fraze cu desfăşurări sinuoase, imprevizibile, Radu Lupu a reuşit să-i dea echilibru şi consistenţă printr un demers analitic, constructiv, de maximă luciditate. În Sonata în La major, şocantă prin agresivitatea contrastelor expresiv-dinamice, pianistul s-a dovedit a fi un extrem de minuţios şlefuitor de sunete, epurându-le cu religiozitate de materia brută, până la redarea purităţii diamantine. 

Radu Lupu a lăsat impresia unei curgeri fluviale în flux continuu, nefisurat.

Au existat momente în care luciditatea artistului s-a convertit în pierdere de sine atunci când sunetele s-au răzleţit în cadenţele consonante sau în arpegierile filigranate de la sfârşitul primei părţi, ca să facă loc reveriei din partea mediană, ca un cântec de leagăn, sau expansivităţii finale. Uimitor a fost faptul că, indiferent de rupturile, de suspensiile din interiorul frazelor, în viziunea sa muzica a lăsat impresia unei curgeri fluviale în flux continuu, nefisurat. 

SUBTILITATE ŞI RAFINAMENT

Mai coerentă şi mai fluidă, Sonata în Si bemol major a părut să celebreze cantabilitatea, dar şi

seninătatea şi pacea lăuntrică dobândite de compozitor cu numai două luni înaintea morţii. Câteva asperităţi acordice izbucnite spontan au tulburat efemer calmul melodic. Repetarea secvenţei iniţiale, prin modulaţii succesive – procedeu tipic gândirii schubertiene – a nuanţat şi diversificat fluctuaţiile psihice, ca şi când Schubert ar fi dorit să instaureze uitarea, în scopul îndepărtării, al eliberării de povara incomensurabilei suferinţe. Absorbit până la transfigurare de frumuseţea plastică şi de complexitatea polisemantică a acestui demers componistic, cu tentă filosofic-existenţială, Radu Lupu a atins, în partea mediană a sonatei, imponderabilitatea sonoră,  demonstrând că, în muzică, poate mai mult decât în sculptură, poate fi descrisă „ideea de zbor“, de dezmărginire. 

În ultimele două mişcări, unde contrastele dinamico-expresive sunt reversibile, şi unde complexitatea ia locul simplităţii, iar simplitatea se reduce la esenţă, Radu Lupu a depăşit, în subtilitatea rafinamentului coloristic, normele obişnuite ale combinaţiile cromatice. Avea dreptate Alice Mavrodin când sesiza „modul cum a individualizat planurile sonore, fiecare cu nuanţa, culoarea şi expresia lui”. Atât compozitorul, cât şi interpretul s-au reântors parcă la fiinţa primordială a Muzicii sau, în orice caz, ne-au stârnit imaginaţia în această direcţie. 

Exaltarea publicului nu poate fi descrisă în cuvinte! Cert e că intensitatea şi insistenţa cu care s-a manifestat zeci de minute în şir au avut efect asupra oaspetelui de onoare al Festivalului enescian: într-un elan nesperat de generozitate, pianistul adulat pe toate meridianele globului a revenit de patru ori pe podiumul Ateneului, împreună cu alte patru opus-uri din creaţia lui Franz Schubert: două Impromptu-uri – în La bemol major şi în Si bemol major –, Moment muzical nr. 1 şi partea a II-a din Sonata în La major, op. 120 – toate în notă predominant interiorizată, cantabile, încărcate de tristeţe şi melancolie, încununate însă de inocenţa însorită a ultimei secvenţe, dedicată de Schubert unei tinere domnişoare anodine, iar de către Radu Lupu memoriei unei tinere deja faimoase în lumea pianisticii internaţionale, dar care, din păcate, ne-a părăsit prea curând.  

A fost o seară pe care am fi dorit-o interminabilă!